si din nou…

1517527_723847841003579_6608791178153800565_n

sper s-o gasiti pe undeva de cumparat… si sa-mi spuneti si mie unde… pentru ca mi-ar trebui cateva bucati pentru prietenii mai dragi🙂 in continuare-s cateva imagini de la lansare!

1417601_721241657959978_3942073762819639210_o 10298283_721241637959980_6415765390650174856_o 10440276_760143107366925_3353333386855327281_n 10515163_721241604626650_8587313975288620121_o

Lasă un comentariu

Filed under Science Fiction

Suspendați într-o rază de soare

Suspendați într-o rază de soare

Cuprins
Prefață / 7
90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU / 9
Doar zei / 12
Eternitate / 22
Înger Noroios / 25
Probabilitatea fiBANară / 33
Sachel nerdu, Nerdu, NERDU! / 43
Suspendaţi într‑o rază de soare / 70
Te iubesc, dar acum mori, scârbo! / 84

7
Prefaţă
Ben Ami, corsarul ficţiunii speculative româneşti
Cunoscut mai mult în mediul electronic pentru
comentariile sale necruţătoare – cu atât mai necruţătoare
cu cât foarte rar au fost făcute fără substanţă –
decât pentru producţia proprie de text, şi debutat în
tipar în revista Lumi Virtuale, în 2004, Ben Ami este o
prezenţă constantă şi extrem de originală în ficţiunea
speculativă românească de după 1990.
Constanţa şi originalitatea lui Ben Ami merg mână
în mână, activismul lui electronic a fost interpretat de
multe ori ca distructiv, iar argumentele „de construcţie”
pe care a încercat să le aducă au fost constant îngropate
de reacţiile la o oarecare spusă precedentă.
Volumul de faţă, Suspendaţi într‑o rază de soare,
pune punct într‑un fel querrelei interminabile, prezentând
un crez artistic, zic eu, autentic şi, mai ales,
de neînscris în vreo şcoală, modă sau grupare.
Există o frumuseţe aparte în poveştile solitarilor,
întocmai cum există o fascinaţie în a vedea pe mare,
în depărtare, fluturând pe catarg un steag negru cu
craniu şi oase încrucişate. Este o intensitate sălbatică,
în care nu mai se află ambiguităţi şi monotonii, ceva
definitiv urmând clar să se întâmple.
Iată de ce cred, împotriva tuturor calculelor de politică
literară sau de fandom, că opt povestiri de Ben
Ami trebuie să vadă lumina tiparului acum. Deşi textul
dat spre selectare a fost mai bogat, ne‑am oprit la
Ben Ami
8
şapte titluri, fiecare cu caracteristicile sale de conţinut
şi de sub‑curent bine definite şi bine redate de către
autor. Întregul rezultat dă crezul artistic al lui Ben
Ami, fără a fi tot ce ar putea da acest crez artistic.
Ficţiunea speculativă românească are în Ben Ami
un autor capabil de hard science, de fantasy¸ de
steam‑punk şi aş putea să scriu et caetera. Din fericire
pentru modelul de interpretare ales, „corsarul”, oricât
de bine scrise sunt prozele scurte ale lui Ben Ami, la
rîndul lor ele suferă de singularitate. E ca şi cum autorul‑corsar
a vrut să îşi demonstreze că poate prăda şi
în hard science, şi în fantasy, şi în steam‑punk, lăsând
alte nave ficţionale de acelaşi tip şi tonaj să navigheze
în linişte pe mările imaginarului.
Şi ce dacă? Cu atât mai preţioase sunt capturile
făcute de cititor la lectura acestei cărţi! Căci este uşor
să cazi în repetiţie, modă şi manierism într‑o nişă literară
care ar avea, într‑o lume normală, caracteristicile
literaturii de masă. Ben Ami cu Suspendaţi într‑o rază
de soare se află aici pentru cititorii de elită.
Cătălin Badea‑Gheracostea
9
90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU
La Köln am alergat mai repede ca niciodată. Pentru
două ture în 99,57 secunde Georgia m‑a făcut nebun.
Zicea că osteocitele mele nu‑s pregătite, că‑n timpul
cursei imunitatea a atins ACEA ipotetică valoare
zero. Mânca cu polonicul, îţi dai şi tu seama, vroia să
mă sperie. Avea doar o idee de dreptate. Transpiram
informaţii codificate altfel – chiar aşa – era de‑ajuns să
m‑atingă vreunul şi până seara muream de la vreo
ciupercă de prin Mauritius. Îţi poţi închipui? De‑acolo
era Obocha. Da‑mi numărase „cuiele” babuinul, îi
dădusem un hectar să‑şi fac‑o casă. L‑am devansat cu
vreo 4 metri. Oasele mele fragile rezistaseră – fracturile
de stres rămăseseră o amintire urâtă. Boala trecuse
şi nimerisem în paradis…Chiar dacă pentru mine arăta
ca un osuar.
Moscova a însemnat 1,2 milioane, 9 grade Celsius,
Katia ca premiu şi prima injecţie cu DermaBot. O,
da! Nu ştiai, nu? Începusem să‑mi cresc „carapacea”,
ficatul se chinuise să desfacă o moleculă nouă, inteligentă.
După o jumătate de oră renunţase. Celulele
epidermice se aranjau într‑o configuraţie aerodinamică.
Ai ascultat Burzum? Incearcă Jesu Dod, ăsta‑i
ritmul… Doar celulele cu bastonaş au avut oarecare
rezerve. Senzaţia de boia de ardei în ochi a persistat
o săptămână. Micii transformatori şi‑au luat rolul în
serios. Ori de câte ori aveam ocazia intram într‑o incintă
antifonată şi urlam până îmi dădeau lacrimile.
Ben Ami
10
Îţi aminteşti?… Că doar ai făcut prostia să intri după
mine. Două ore ţi‑a curs sânge din urechi. Tu n‑ai copilărit
lângă aeroport!
Era incredibil ce se întâmpla, mâncam o dată‑n zi
şi făceam antrenamente înspăimântătoare. Simplul
fapt că‑mi închipuiam ceea ce ar fi trebuit să fac… era
de ajuns. Cumva „mă simplificam”, din cele peste trei
mii de tipuri de proteine aveam să pierd zece la sută.
Tu mi‑ai spus asta primul! Nu aldehide, nu oxalati, la
revedere cianuri, adio cloruri… primul atlet „ecologic”
– ultima găselniţă, ai zis. Şi te‑am crezut, dar te
iert!
În sfârşit… Paris şi 18 grade Celsius – condiţii ideale
– doi schwarzeneggeri americani, trei babuini, un
chinez hiperactiv, francezul „obligatoriu” şi eu. Evident,
şi Georgia! Era înnebunită să vadă turnul. Glumea.
Zicea c‑o să aprindă un chibrit lângă noi să vadă
dacă sare stadionul în aer. Da’ şi‑a dat seama că doar
eu aş fi trăit. Mai nimic care venea din „exterior” nu
m‑ar fi putut ucide atunci. Aveam „carapacea”. Orientarea
spaţială a celulelor epidermale încuraja „alunecarea”.
Orice m‑ar fi lovit ar fi ricoşat… Mai puţin
sentimentele EI şi gângureala Katiei.
Primii două sute de metri s‑au alergat în 22,4.
Spectatorii încremeniseră. Un urlet venind din spate
m‑a făcut atent la Obocha. Îl zăream cu coada ochiului.
Credeam că‑i deja „declanşat”. Mi‑am adus aminte
că nimeni n‑avea habar unde se antrenase în ultimele
patru luni. A fost momentul în care m‑a acroşat
schwarzennegerul acela pitic. Tricepsul mâini stângi
a început să‑mi urle în coşul pieptului. Am icnit şi următorul
pas a fost mai scurt. Cât pe‑aici să mă prăbuşesc.
Am inspirat 240 de cubi în plus şi am ajuns primul
la trei sute de metri. 34,46 şi deja ne înşirasem pe
11
Suspendaţi într-o rază de soare
turnantă. Chinezul îmi sufla în ceafă. Cred că atunci
i‑a pleznit artera femurală. Niciodată nu ştii la ce să
te aştepţi de la gălbiori. Nu mai râde că dacă nu avea
bunul simţ să se prăbuşească pe iarbă acum nu mai
arătam atât de chipeş. Da, ştiu… Ce folos? Trebuia să
fii fost acolo. Te‑a durut în cur!
Mai ţii minte cât am trecut la patru sute? 46,32?
He!… rămăsesem trei, restul îşi implorau plămânii să
funcţioneze. Ţi‑am mai zis că americanii n‑au imaginaţie.
Cu extract de timus şi Epo nu se mai face treabă
de mult. Puţeau ăia de ziceai că‑s peşti. Eu tot mai cred
că d‑aia am rupt recordu‑n două!
La şase sute de metri „meşterul local” a terminat
rezerva de ATP şi a trecut pe „pilot automat”. Francezii
ăştia‑s patetici, după ce l‑a îmbrâncit fratele lui
Obocha, Harare parcă‑l cheamă, nu? a luat‑o pe arătură
şi a ieşit prin tunelul stadionului. Ce era mişto…
că păstra ritmul. Ce rahat! Să te faci de râs în văzul lumii.
Uff! Eu vorbesc… Cum arătam, că de simţit mă
simţeam ca „toţi deodată”? Chiar şi acum – cu drăgăleala
asta de plego pe lobii frontali – tot nu mă simt
ca atunci. 90,14 şi ceaţă… apoi întuneric, iar acum TU…
Dacă am noroc scap… nu‑ţi feri privirea! În caz contrar…
să n‑o laşi pe Georgia să se chinuie cu Katia. Ai
grijă să primească ultimele 3 milioane şi convinge‑o să
nu mai încerce DermaBotul pe nimeni până nu fixează
erorile de transcriere.
Iar tu!… Să nu mai spui la nimeni că‑s primul atlet
„ecologic”! Dacă mor acum n‑am existat niciodată!
12
Doar zei
În clipa în care m‑am t r e z i t , am început să ştiu.
Fără pic de logică, de raţiune. Ştiam pur şi simplu. I se
putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Părea ceva neverosimil. Nu conteneam să mă întreb…
de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul.
Normal, fără doar şi poate. De atunci însă, trecuseră
câteva o r e bune şi nu încetam să mă minunez
aflând noi şi noi lucruri. Lumea prinsese c u l o a r e ,
părea alta. Eu eram altul. Aveam impresia că cineva
o făcuse dinadins. Ca să mă deruteze, să profite de
t a i n e l e sufletului meu.
Şi, parcă nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau
şi tot felul de gânduri ciudate. Toată c o p i l ă r i a
mea fusese aruncată undeva, departe, într‑o l a d ă d e
g u n o i . Dar, oare, avusesem o c o p i l ă r i e ? Nu mă
pomenisem dintr‑odată m a t u r ? Îmi era frică.
Era rău să fii m a t u r . Asta am aflat‑o de la EI. De
la ZEI.
Stăteam ascuns în r e a l u l acela imens bântuit de
viziuni înşelătoare şi le ascultam v o c i l e . Le interpretam
i l u z i i l e . În felul meu… Nu trebuia neapărat
să cred că visez, dar aş fi preferat să fi fost aşa. Prea se
zvârcoleau multe z g o m o t e prin preajmă, iar EI – ca
un făcut – v o r b e a u numai prostii. Cel puţin atunci,
eu aşa credeam!
Erau doi ZEI m a t u r i . ZEIŢA Diana – îmi aducea
aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcă nu
13
Suspendaţi într-o rază de soare
erau amintirile mele – şi ZEUL George.
ZEIŢA era o f r u m o a s ă … Mi‑ar fi plăcut să î m ‑
p ă r t ă ş i m i l u z i i . Să‑i m i r o s de aproape p a r ‑
f u m u l v i o l e t care mă înnebunise încă din prima
clipă. Să‑i fac puţină c u r t e .
Lumea LOR m‑a atras uşor. Am alunecat pe luciul
unui r e a l î m p o d o b i t cu simboluri magice. Erau
atât de diferiţi, gândirea lor atât de complicată!
Parcă asta îmi imaginasem din totdeauna că voi
avea de‑a face. Oriunde m‑aş fi dus şi orice aş fi făcut
întâlneam g l a s u r i l e LOR. Simţeam tot şi, câteodată,
mă durea albastru…
Când am fost chemat la î m p ă r t ă ş i r e a î n t r u
o r g a n i c am avut impresia că iluzia s‑a frânt. Dar
era doar o părere. Continuam să le î n r e g i s t r e z –
fără să depun nici cel mai mic efort – toate d i a l o g u ‑
r i l e … Chiar şi i l u z i i l e .
Cred că abia atunci a început să mi se facă cu adevărat
albastru. Când mi‑am dat seama că, deşi sperasem
– în adâncul sufletului – să fie un vis urât, realitatea
se transforma într‑o d e z i l u z i e . Mă invadase
o ceaţă a l b ă , lipicioasă, prin care‑mi era imposibil să
mă orientez. C u v i n t e l e o străbăteau şi continuau
să‑mi r â c â i e intimitatea cu g h e r u ţ e l e lor mici de
g h e a ţ ă … Reuşeau să mă înspăimânte.
După ce am î m p ă r t ă ş i t î n t r u o r g a n i c ,
m‑am izolat din nou de g r u p . Remarcaseră apatia
mea, lipsa de zel.
Nu i‑am contrazis când m‑au etichetat ca r e z i ‑
d u a l . Aveau dreptate mai mult decât îşi puteau închipui.
Numai că uneori nu‑i mai puteam suporta, nu
le mai răbdam s e n z a ţ i i l e … Toată viaţa şi‑o petreceau
imaginând v i z i u n i , pe care le descompuneau,
mai apoi, în doar câteva a d i e r i fără de importanţă.
Ben Ami
14
Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrănitoare
de i l u z i i . Suflete minuscule…
Mi‑am închipuit că – după tot ce făcusem pentru
g r u p cu o zi mai înainte – meritam puţină intimitate.
Dar, oare ce făcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului invadat
de a d i e r i a l b a s t r e . Mă smulgeau din a r ‑
b o r e l e neamului meu neştiutor, din t r u n c h i u l
c o m u n al g r u p u l u i . Îmi îngreunau s t a r e a –
presupunând că mai aveam vreuna – care‑mi împăca
temerile apărute pe marginea abisului… unde‑mi
pierdusem cumpătul.
Mă simţeam teribil de singur … de refuzat. Deşi nu
ştiam de ce, de către cine sau în ce fel. Vroiam să pun
ordine în senzaţiile care‑mi tot pătrundeau în minte.
Aveam disperată nevoie de o s t a r e d e d r a g o s t e .
Doream să fiu ajutat, înţeles, tratat cu respect. Chiar
şi cu t e a m ă . Ori asta era ceva cu totul nou pentru
mine.
• • •
Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu
aveau nici măcar o mică a d i e r e de aşa ceva. Nu reuşeau
să‑mi comunice nimic din care să pot î n n e ‑
b u n i . Continuam să absorb s e n z a ţ i i l e , pregătindu‑mă
pentru clipa când le‑aş fi putut integra într‑o
structură oarecare. Lipsea însă dorinţa. Nu ştiu de ce
încă n‑o invitase nimeni.
• • •
Nicăieri în r e a l nu se face corelaţia între m a s a
c o r p u l u i (orice ar însemna acest termen) şi coeficientul
de inteligenţă. Sunt stupefiat. Înseamnă că
r a d i o u l este un aparat de măsură al unei realităţi
inventate?
R e l i g i a lor se numeşte L o o k . Am înţeles că,
15
Suspendaţi într-o rază de soare
uneori, se închină prea mult la idoli, aceasta fiind şi
cauza unor s t ă r i p e n i b i l e . O sectă foarte puternică,
cu enorm de mulţi adepţi, practicând… principiul
de a te descurca prin orice mijloace. Sloganul este:
„Doar ZEI!”. Unul dintre simpatizanţii acestei adevărate
filozofii este şi ZEUL George. N‑am înţeles de
ce, fiindcă nu zâmbeşte niciodată, ori ăsta a rămas (de
mult timp) s e m n u l LOR distinctiv… Aşa am auzit
la r a d i o .
Şi la EI, ca şi la noi dealtfel, r e l i g i a rămâne baza
de la care porneşti atunci când încerci să realizezi o
imagine de ansamblu a s o c i e t ă ţ i i . Diferenţa este
că la noi idolii sunt întotdeauna întorşi în p r i m o r ‑
d i a l , pe când la EI sunt ZEI l i d e r i p o l i t i c i . Am
rămas nedumerit, cu mintea însemnată de stupoare!
Se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă.
Chiar orice altceva!
• • •
E tare ciudat că‑i mai numesc ZEI. Este ca o boală
care atacă mintea suprasaturată de i l u z i i .
Îmi amintesc s e n z a ţ i i l e dragului meu părinte:
„‑ Ţ e p o s mic, lumea noastră (întotdeauna se înfierbânta
când amintea asta) e făcută cum nu se poate mai
bine (însă eu nu‑i dădeam dreptate). Va veni şi ziua
când noi vom conduce destinele marelui r e a l , ziua
când ZEII (aproape şoptea) se vor prăbuşi sub dărâmăturile
propriei religii (însă eu nu înţelegeam). Vor fi
striviţi precum g r u p u r i l e care nu păstrează fărâma
de n e b u n i e !”. Aşa‑mi a d i a , era un înţelept! Fără
de număr erau cei care‑i cereau a d i e r e a n e b u n i ‑
e i . Într‑o mulţime de i l u z i i se înfierbântau cu toţii.
Nu ştiu să fii refuzat pe cineva. Nu simţea a l b a s t r u ,
era un supravieţuitor. „D i r e c t r e s p o n s a b i l pentru
destinul g r u p u l u i său”, adiau cu toţi. „Un mare
Ben Ami
16
î n ţ e l e p t !”, intonaseră , până la întoarcerea sa în
p r i m o r d i a l , r e s p o n s a b i l i i g r u p u r i l o r din
v o l b u r i l e învecinate.
• • •
Azi, în timp ce concepeam o s t a r e d e d r a g o s ‑
t e cu f r u m o a s a g r u p u l u i din v o l b u r a t â n ă ‑
r ă , i l u z i i l e îmi fugeau la ZEIŢA Diana.
La început mă amuzau imaginile care mi se suprapuneau
peste s t a r e a d e d r a g o s t e . Apoi, mi s‑a
făcut ruşine, iar durerea aceea a l b a s t r ă s‑a împrăştiat
prin toată fărâma mea de n e b u n i e .
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele
ZEIŢEI căzând peste umerii rotunzi de goi şi
p a r f u m u l v i o l e t învelindu‑mi patima din suflet
cu o crustă subţire, de g h e a ţ ă r o ş i e .
Trebuie să mă abţin. Să nu care cumva să afle şi
ceilalţi ce cred despre EA. M‑ar putea considera r e ‑
z i d u a l pentru conducerea g r u p u l u i , ori a r i t u a ‑
l u l u i d e î m p ă r t ă ş i r e a c u n o a ş t e r i i î n t r u
o r g a n i c . Să mă evite şi chiar să mă izgonească în
v o l b u r i l e necunoscute ale marelui r e a l …
Tot ce înseamnă d e s t i n – iar termenul n‑are sens
fără apropierea lui de v i i t o r – este considerat b i z a r
(noţiune preluată inconştient tot de la ZEI) şi poţi să‑ţi
structurezi singur taine pentru j o c u r i l e halucinante
ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta să stăpâneşti
acel strop de a d i e r e p r i m o r d i a l ă , de n e b u n i e .
Ta i n e l e a d i e r i i d e s u p r a v i e ţ u i r e sunt
sfinte! Când mă voi apropia de marginea existenţei
reale, voi permite i l u z i i l o r să a d i e liber. Dincolo
de limitele tuturor v o l b u r i l o r … S‑ar putea ca abia
atunci să pot inversa i l u z i i … Deşi, n‑ar mai însemna
mare lucru!
Nu aşa se r ă s u c e ş t e r e a l u l . Nimeni nu‑ţi răs17
Suspendaţi într-o rază de soare
coleşte i l u z i i l e ca să‑ţi înţeleagă a d i e r i l e . Oricât
de pătruns ai fi de esenţa s u p r a v i e ţ u i r i i ZEILOR.
Adevărul iluziilor şi al s e n z a ţ i i l o r , al tuturor
imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninţarea
întoarcerii premature în p r i m o r d i a l . Eventual,
în cel al ZEILOR… adică, niciunde! Cum aş putea
ieşi la suprafaţa propriei mele r e a l i t ă ţ i îmbâcsite
de taine mincinoase şi i l u z i i stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebări la care răspund singur. Nimic
nu‑mi ajunge, nu mă‑n n e b u n e ş t e …
• • •
S‑a făcut noapte! ZEII şi din cauza asta sunt ZEI.
Pot face lumină sau întuneric,…însă nu văd în întuneric.
De aceea au închipuit j o c u l cu întrerupătorul…
cel mai stupid j o c pe care l‑au putut imagina. Uneori
mă mint că le sunt superior, doar pentru că nu fac distincţia
netă între lumină şi întuneric. Ca EI…
C o n d u c ă t o r u l g r u p u l u i din v o l b u r a tânără
m‑ar evita dacă m‑ar simţi a d i i n d astfel. Este
un fanatic al i l u z i i l o r . S e n z a ţ i a pe care o a d i e ,
ori de câte ori faci imprudenţa să nu‑l eviţi, este r e ‑
z i d u a l . Descompunere organică… „Dacă te poate
trimite în p r i m o r d i a l , chiar şi în mod inconştient,
îţi poate fi şi ZEU!” a d i e d e s c o m p u s u l ăla. Mi
se pare o inepţie. Asta nu este filozofie. Orice ţ e p o s
mic poate concentra, apoi a d i a în r e a l , o s e n z a ‑
ţ i e cu mult mai elaborată. Mai inteligentă. Îmi doresc
să‑i dezvălui amănunte ale unei întâlniri cu ZEIŢA,
să‑i a d i i …”Azi am mângâiat‑o pe Diana! Cum de
n‑am trecut pragul r e a l u l u i în timp ce imaginam o
s t a r e d e d r a g o s t e ?”… Bietul d e s c o m p u s , ar
putea t u r b a înainte de a‑i termina i l u z i a … Jocul
a t u r b a l‑am aflat de la EA, îl a d i a obsesiv imediBen
Ami
18
at ce ZEUL George dispărea în marele r e a l … „Poate
să t u r b e z e maică‑ta!”, a d i a f r u m o a s a , şi‑am
zis că‑i j o c . Simţeam cum creşte n e b u n i a ‑n mine.
Oare se hotărâse să‑mi deschidă calea spre înţelegerea
s f i n t e l o r t a i n e ?
• • •
Până astăzi, ZEUL mi s‑a părut a fi un organic
r e s p o n s a b i l pentru micul său g r u p . Chiar dacă
nu z â m b e ş t e (ca idolul LUI) gândurile, care altă
dată îmi trezeau i l u z i i străine de r e a l , îi defineau
cu precizie profilul moral (cum spun EI). Ştiam că este
gelos şi promiscuu – atuurile unui r e s p o n s a b i l
chiar şi în lumea mea – dar nu credeam că poate prăbuşi
o r g a n i c u l f r u m o a s e i Diana. I‑a zis…”Uite,
ai grijă de palma asta!”, după care a lovit‑o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIŢA tot mai
are lacrimi în ochi.
Să fie tot un j o c sau p r ă b u ş i r e a de care‑mi
a m i n t e a dragul meu părinte?
M‑am străduit să‑i a d i i i l u z i i v i o l e t e , să‑i
alin acea s t a r e întunecată. N‑am reuşit! Pentru prima
dată în viaţă am înţeles neputinţa – s e n z a ţ i e
a l b a s t r ă înecându‑mi mintea într‑un ocean p r i ‑
m o r d i a l . Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui
o s t a r e d e d r a g o s t e cu f r u m o a s a din
v o l b u r a tânără.
• • •
Au trecut trei zile de când tot încerc să comunic cu
EA. Este t e l e p a t i e , abia am aflat. Sunt multe c u ‑
v i n t e (ciudată noţiune) care încep cu tele‑… Le aflu
de la r a d i o .
Nu bănuisem că s u p r a v i e ţ u i e s c cu greu. Că
peste tot – în marele r e a l – sunt războaie, foamete
şi boli. Că mor cu milioanele… Am avut d e z i l u z i i
19
Suspendaţi într-o rază de soare
a l b a s t r e când am înţeles cât de mulţi sunt. Mă înşelasem
în fiecare zi a existenţei mele. Învăţăturile înţelepţilor
n e b u n i erau incomplete. A d i e r i l e altor
g r u p u r i nu conţineau niciodată atâtea i n f o r m a ‑
ţ i i . De când am înţeles asta… nu trece o zi fără să‑mi
îmbogăţesc i l u z i i l e despre marele r e a l .
• • •
N e b u n i a ‑mi întrece orice îşi mai poate închipui
vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde
pe o perioadă de timp incomparabil mai mică decât a
istoriei noastre. Înseamnă că‑s veniţi din r e a l u l unui
alt p r i m o r d i a l (a unei alte planete, cum spun ei).
Cum altfel poate fi, dacă‑şi refulează i l u z i i l e mişcătoare
în filme, dacă le înregistrează în cărţi.
Poate că‑s tot j o c u r i , însă v o l b u r i l e închipuite
de ei sunt altfel şi alte ZEITĂŢI le stăpânesc…
• • •
Astăzi am consolidat t r u n c h i u l g r u p u l u i
devenind c o n d u c ă t o r , însă nu a fost aşa cum îmi
imaginam altădată. N‑au ţinut cont de una dintre t a i ‑
n e l e s f i n t e – f r u m o a s a din v o l b u r a tânără
nu s‑a alăturat încă g r u p u l u i . Şi‑au închipuit că mă
evită, iar eu nu le‑am a d i a t că lucrurile stau, de fapt,
exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaţie, m‑am
apucat, cu infinită grijă pentru detalii, să le închipui
tot ceea ce cunoşteam despre ZEI. Tăcerea care s‑a lăsat
la ultima a d i e r e a î m p ă r t ă ş i r i i c u n o a ş t e ‑
r i i î n t r u o r g a n i c a fost începutul a r b o r e l u i
de glorie al neamului meu. Cel mai n e b u n î n ţ e ‑
l e p t din istoria întregului p r i m o r d i a l tocmai le
deschisese calea către stele. V o l b u r i l e tuturor p r i ‑
m o r d i a l e l o r aşteptau stăpânirea noilor ZEI… Dar
tot nu eram împăcat!
Ben Ami
20
Mi‑am părăsit g r u p u l neobservat de nimeni.
F r u m o a s a mea Diana îmi stăpânea s e n z a ţ i i l e
r o ş i i , dorinţele v i o l e t e toate. Vroiam să‑i comunic
c u v i n t e . Să‑mi manifest n e b u n i a . Să‑i explic
cum r a d i o u l o minte, să‑i a d i i că n u c l e a r i i , cei
mai n e b u n i ZEI l i d e r i p o l i t i c i sunt… în primejdie…
Blasfemie, t a i n ă s f â n t ă a p r i m o r d i a l u ‑
l u i !
• • •
O iubeam. Cu o noapte în urmă îi sărutasem v i ‑
o l e t e l e pieptului. A d i a s e m c u v i n t e poezii, v i ‑
o l e t e şi r o ş i i . Lăsasem i l u z i i l e a l b a s t r e să‑mi
sfredelească sufletul de trădător. Pentru o clipă spărsesem
lanţurile p r i m o r d i a l u l u i şi mă amăgisem
cu libertatea o r g a n i c u l u i EI. O mirosisem, îi învelisem
coapsele cu răsuflările mele pătimaşe.
Acum mă grăbeam s‑o întâlnesc. Să lupt împotriva
celui ce‑mi tortura f r u m o a s a .
Mi‑am ales momentul cu grijă. EI mâncau în tăcere,
fiecare la un capăt al mesei, fiecare cu i l u z i i ‑
l e ‑gânduri bine ascunse între aşchii de suflet.
Atunci EL mi‑a aruncat o privire. M‑ar fi ignorat
ca şi până atunci… dacă nu i‑aş fi închipuit o i l u z i e
adusă din p r i m o r d i a l . Bietul George… Nu şi‑a dat
seama. Când a făcut‑o atentă la apariţia mea, Diana a
început să ţipe.
Ridicându‑mă de la masă… am sărit în faţa Dianei
şi, inversând i l u z i a , am răsucit r e a l u l pe cealaltă
faţă!
Satisfăcut pentru prima oară cu adevărat, m‑am
rotit înspre Diana şi am cuprins‑o în braţe.
Cât de r o ş i e era!…
Am vrut s‑o sărut, dar, pentru o clipă, am ezitat.
21
Suspendaţi într-o rază de soare
Aveam atâtea să‑i spun şi totuşi… strălucirea din ochii
ei… mi‑a adus aminte – mai întâi – de f r u m o a s a
părăsită în v o l b u r a tânără.
22
Eternitate
Cine mai ştie când, pe un promontoriu al minciunii,
Lapida – sclava rătăcirilor putea fantasma milioane
de creduli, şi reuşea să deranjeze cu pricinile sale
cerebrale gerontocraţia mass‑mediei din frumosul
Olimp, adică exact acolo unde se pun la cale trădările
lumii moderne.
Privind‑o prin ochii marelui preot al văzduhului
puteai zice că‑i cea mai fericită creatură din lume, că
viaţa nu‑i numai ură, ori batjocură, că nisipul aproape
sticlos de atâta căldură de fapt îi răcoreşte nu‑i pârjoleşte
tălpile.
Înconjurată de noianul de gânduri ce nu‑i dădeau
pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat
la pieptul ei generos, părea mulţumită.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinţele
Domnului îşi fulgurau veşmintele într‑o trecere
cât mai nevăzută de mânia zeului arşiţei. Destul de
des, câte o umbră de răcoare îşi încerca puterile cu
vreo spinare de călător, înfiorând pielea uscată, ori
reuşind să aducă mulţumire pruncului abia născut şi
oprindu‑i plânsetul, ori mulţumindu‑i ochii înroşiţi
de plâns şi de pofta laptelui matern, niciodată ostoită
până la capăt.
Un phoenix măiastru săgetează văzduhul înspre
perechea sa uitată pe o coamă de munte. Impasibilă
la bucuria sclavei, pasărea abia dacă făcu o clipă
de umbră. Trăia zborul la intensitatea la care ar
23
Suspendaţi într-o rază de soare
fi putut aştepta o veşnicie ca ceva să se întâmple, şi
altceva s‑o trezească din amorţirea amintirilor perechii
sale, alături de care nu mai fusese demult.
‑ Pasăre sfântă, o întrebare frumoasă, îndrăzneşte Lapida
alergând cinci paşi în urma phoenixului. Aerul se
încinge dintr‑o dată în jurul buzelor mamei, sânii tresaltă
şi dor, copilul scânceşte prin somn oprind femeia
din mers, întorcându‑i atenţia degrabă la el. Măiastra‑i
acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb şi lăptos dintre
veşminte, îl pune‑ntre buzele copilului şi stoarce
uşor. Picături de nectar înmoaie buzele mici, ochişorii
se strâng de plăcere. Abia apoi.
De departe aude, zăreşte şi vede cum trece o cămilă
purtând un Erou cu fruntea‑nroşită de soarele
gol. Pruncul surâde, sclava acoperă sânul şi zâmbeşte
amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei
Amăgirilor. Ghiceşte că‑i ea după zarva iscată.
Au alămuri strălucitoare, şi tamburine şi coarne de argint
care ţipă muzici bizare, şi strigători, şi saltimbaci,
şi clovni au cu ei. Femeia se teme şi pruncul deschide
ochi, mânuţele‑i se agită. Ar vrea să se ascundă sclava,
dar unde?
Saltimbancul agită un clopoţel şi strecoară o monedă
în turbanul copilului. Clovnul născut în eprubetă
lasă potirul cu agheazmă la picioarele Lapidei.
Omul‑tigru e mai gălăgios şi trezeşte copilul sclavei
când strecoară‑ntre veşmintele lui o furculiţă de aur
furată din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se
pune în genunchi şi‑i sărută gleznele umflate de mers,
făcând scăpat un inel de platină lângă potirul clovnului.
Ea râde şi se îndepărtează. Lapida oftează. Pruncul
se uşurează în somn pe poalele ei prăfuite. Soarele
îşi ia rolul în serios şi usucă udul pruncului. E din nou
Ben Ami
24
ca înainte.
Acum sclava ştie că ea e sortita, darurile LOR sunt
lucruri de adio. Odată luase parte la jocuri de societate,
fusese vie şi plină de nuri pentru golanii aristrocraţi.
Dorită şi adulată de bătrânii conducători ai
Olimpului. Cuvintele lor clădeau visele tuturor, întâlnirile
dădeau speranţă, poveştile treceau din mână în
mână. Familia şi pruncii însemnau tot ceea ce era mai
de preţ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri şi
bani, şi cuvinte împrăştiate‑n mulţime, şi ură, şi răutate,
şi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe
între găşti de experţi.ă
— Până când daruri false, cuvinte mincinoase şi glorii
furate de la zei? Până când… grăi în faţa pruncului
adormit războinica mamă.
Femeia începu să cânte încetişor şi aerul prinse a
vibra în jurul ei. Vocea sa cristalină străbătea pustiul
şi aduna forţa particulelor de nisip, ordonându‑le,
creând ceva nemaivăzut până atunci. Spaţiul se contorsionă
parcă într‑un ultim spasm gigantic. Saltimbancului
îi fugi nisipul de sub picioare şi căzu. Cămilele
se prăbuşiră. Clovnul îşi făcu cruce şi ghicitoarea
scuipă în sân. Ştia că începuse.
Cântecul se transformă în vuiet, un val enorm de
nisip izbi porţile Olimpului. Spulberându‑le. Plebea
urlă de frică. Pe străzi doar panică şi teroare pură.
Menestrelii imperiali se sinuciseră. Familia imperială
înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, şi
vremurile deveniră iarăşi ceea ce fuseseră odată. Însă,
pruncul murise de spaimă, iar mama sa de sforţare.
Îndepărtându‑se, Eroul şi Phoenixul gândesc, în
aceeaşi clipă, că şi oamenii au momentele lor de glorie,
pentru că zeii şi sclavii, în Eternitate, coincid.
25
Înger Noroios
Mi‑e FRICĂ!
„Ţi‑e Friiicăăăăă…” şuierau Nopţile.
În acea zi ceaţa verzuie se ridica aşa cum făcea
din… totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clădirile
adormite şi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta
deşi, într‑un mod discret, diferită. Aveam impresia că
realitatea fusese fracturată, că lucrurile obişnuite începuseră
să se împartă clar: în bune sau rele, în mari sau
mici, ori în albe şi negre. Cineva parcă ascunsese toate
celelalte nuanţe din lume. De fapt, le furase şi fugise
cu ele în timp ce noi dormeam.
Nimeni nu mai ştia care era ADEVĂRUL! Nimeni
nu se întreba: „De ce aşa şi nu altfel!” Şi atunci deşi,
într‑un fel, făceau parte de multă vreme din realitate,
au apărut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care îmi reţinuse atenţia stătea cocoşat deasupra
unei guri de canal încălzindu‑şi trupul plăpând
în duhoarea călâie ce urca din adâncuri. Din când în
când ducea la gură o pungă mică. În care am presupus
că avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cărora
venele treceau aşa, într‑o doară – simple speculaţii
anatomice – creatura măsura lumea din jurul său
cu privirea încarcerată într‑un alt fel de univers, ce
„păşea” pe lângă al nostru, dar în sens invers. Condamnat
la o condiţie ingrată – pe care nu şi‑o alesese
Ben Ami
26
singur – aştepta să treacă dintr‑un tren expres în celălalt.
Trebuia doar să intuiască momentul în care ele
se apropiau suficient, permiţând piuliţei de la capătul
unei bare de protecţie să străbată distanţa ce separa
cele două linii de cale ferată.
Piuliţa era el.
Bătrânelul era diferit de ceilalţi. O poză reuşită, decupată
dintr‑un dicţionar de specii dispărute – cândva
reale şi doar atunci impunând… reguli.
Pe mine mă interesau realitatea virtuală, teoria jocurilor
şi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur
din ziua în care avusese ghinionul s‑o i‑a de la capăt.
Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape şaizeci de ani ştia tot. Trăise tot! Chiar
era un cobai. Şi dacă una dintre nenumitele civilizaţii
ale evului mediu industrial făcuse experienţe pe asemenea
fiinţe şi fusese împinsă de istorie în hrubele de
unde, mai demult, se târâse afară, actualii cobai de lux
se judecau între ei. După legile betonului, ale promiscuităţii
şi ale Lacului de Aur.
Zicala‑de‑fier ne aminteşte că „Unui război atomic
i‑ar supravieţui numai şobolanii şi libărcile!”
Nimic mai fals!
Supravieţuitorii unei conflagraţii nucleare n‑ar fi
decât aceşti incredibili îngeri noroioşi. Fiindcă o merită.
Ei suportând povara indiferenţei fiecăruia dintre
noi. Şi fiind ultimii copii ai SIDEI – zeiţa sifilitică sub
zâmbetul căreia am uitat să mai iubim.
Îmi vine greu să explic de ce, după numai cateva
zile, când l‑am revăzut, părea cu cel puţin zece ani
mai tânăr. Un matur îmbătrânit înainte de vreme, căruia
nu‑i ştiam nici măcar numele. Dacă l‑aş fi întrebat,
ar fi putut să‑mi spună o marcă de bere. În fiecare
zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba
27
Suspendaţi într-o rază de soare
libertăţile câtorva sute dintre noi.
Aproape o săptămână mai târziu aveam să aflu
că un tânar fusese violat de trei Latră în gangul de la
piaţa Golană. Printre coloane. Printre degetele bătrâne
ale unei clădiri în care locuiau gărzile de corp ale
Toneideşunci.
Deşi nimeni nu văzuse nimic, aflasem că despre
EL şopteau Nopţile. Care povesteau cum Albaştrii
nu împiedicaseră haita de Latră să‑şi concretizeze instinctele
de prădători. Aici, în chiar centrul celui mai
industrializat Mega din sud‑estul Centralei Euro. Neocortexul
genetimagilor.
Şoaptele Nopţilor cântaseră despre neogheizerul paralizant
pe care il pulverizaseră în faţă, şi despre box‑ul
electro ce rupea coastele nefericitului. Una câte una. Refrenul
murmura „Intim‑i‑dareee… Intim‑i‑dareee…”
Ar mai fi putut îngăima ceva? EL doar se ruga.
Pentru ei.
Ştia că sunt infectaţi cu „spumă de ciumă”. Vedea
guri ce dezveleau dinţi cariaţi, nasuri refulând muci
groşi, verzui. Plăgi supurânde. Ghicea puroiul gălbui
cum se aduna între degetele picioarelor. Degete păroase…
neprotejate… putrezind înainte să fie spălate
vreodată.
Cu toate acestea, EL tăcuse.
„Tăcând, supravieţuise.”
L‑am recunoscut cu greu în puştiul de zece ani
care tremura pe lângă Babajefuita, în colţul Antropomorfiei,
unde bătrâna cerşea Cumpărătorilor eternul
goluţ, uitat în buzunarul de la spate.
Nici măcar atunci n‑am îndrăznit să‑l întreb dacă
există vreo legătură între regresia sa biologico‑pneumatică
şi toate miasmele realităţii pe care, parcă, le
adsorbea.
Ben Ami
28
Şi, cum totul părea cel puţin bizar, din acel moment,
timp de două zile, l‑am urmărit de la distanţă,
fără a‑mi face simţită prezenţa. Sau doar crezând asta.
Miasmele săpaseră în carnea copilului situsuri
ciudate, concave. Foamea rămăsese aceeaşi distinsă
doamnă, ce dilua soluţia lumii în care EL îşi căra, pe
umerii mici, destinul de catalizator. Lacul de aur îi
servea drept cofactor. Dar unul esenţial, pentru că‑l
consuma de parcă ar fi vrut să epuizeze stocurile Mega‑ului.
A doua zi, în piaţa Golană, un Ţărandemere l‑a
surprins pe când încerca să muşte dintr‑o fructă mare,
roşie, zemoasă. Unui copil obişnuit i‑ar fi ajuns pentru
masa de pranz. Mere‑ul însă, a văzut caramiziu în faţa
ochilor şi a aruncat cu o greutate după EL…„Ţi‑ai dracu’
dă antropomorfi, nu vă mai stârpeşte Albaştrii!”, a
strigat în urma lui, deşi părea mulţumit că puştiul se
îndepărta şchiopătând.
Mere‑ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar
Cumpărătorii nu ştiau. Zâmbeau îngăduitor în spatele
fugii lui sincopate, bucurându‑se că mai există cineva
care poate face…„puţină dreptate în lumea taxelor
ăstora aberante” cum bodoganea un moş privindu‑şi
marsupiala aproape goală.
Copilul stârnise admiraţia câtorva Cumpărători
striviţi de viaţa grea şi de salariile ridicole.
„Ştia cineva cu ce preţ le făcuse EL o bucurieeeee?”,
îngânau Nopţile. Poate că nici nu‑i interesa. Aşa cum
nici la generalele din urmă cu şase anotimpuri nu‑i
preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce
se zbătuse inutil să‑i facă să înţeleagă că Tonadeşunci
„previzibilul câştigător… le înmormantaaaaa dorinţele
sub cadavre de iluzii”.
Pentru ei nu s‑a schimbat nimic.
29
Suspendaţi într-o rază de soare
În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren
viran de la marginea Mega‑ului, copilul se opri. Dură
o clipă. Apoi intră printr‑o gaură. Înăuntru. Unde rămase
doar cinci minute. Când ieşi afară, figura parcă
îi lumina drumul. Către groapa în care se lăsă să alunece.
Îi era frig şi‑l durea piciorul lovit, dar era groapa
lui. Apucând o bucată de carton cretat o puse deasupra
capului…„Începuse să plouă mărunt peste sufletul
unei omeniri bolnaveeeee”, şoptea Noaptea.
Rămăsesem la o oarecare distanţă şi‑mi închipuiam
cum ploaia rece şi unsuroasă se culcuşea pe langă
coastele lui rupte de efort – învelindu‑i‑le cu o peliculă
fină. Bucăţile de pământ, cu forme neregulate,
care însemnau marginea gropii, se topeau şi alunecau
încet înspre locul unde îşi găsise EL adăpostul provizoriu.
Al cine‑mai‑ştie‑câtelea adăpost dintr‑o viaţă
mult prea neînsemnată.
Îmi propusesem să nu intervin, deci n‑am făcut
altcumva, până spre dimineaţă, decât să‑i ascult ţipetele
ce străpungeau întunericul şi urletele sinistre ale
câinilor, care căutau câte ceva de mâncare printre resturile
putrezite în preajma gropilor.
Luminile ce scăldau cartierele din apropiere îmi
desluşeau poveşti banale, pe care deja le ştiam. Acolo,
în jurul strălucirilor, se găsea tot ceea ce îngerii noroioşi
nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed
adăpostiţi fiind de Albaştrii, ori de Latră.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele
cântecelor de a doua zi; meseria lor ingrată, furişată
printre zăbrelele unei realităţi îndopate cu legile unor
Tonedeşunci, ale celor ce se lăfaiau înapoia unor privilegii
pe care şi le oferiseră singuri…„În stare să interzică
până şi atracţia gravitaţională, dacă le‑ar fi stat
la îndemânăăăăă”, şopteau Nopţile.
Ben Ami
30
Înainte să se lumineze ţipetele copilului au încetat.
La fel şi urletul câinilor. „Pentru noaptea următoare
vor fi mai multe gropi disponibile”.
După ce vălătucii verzui – încărcaţi cu duhori – se
ridicară din pământul fetid, copilul ieşi din groapă.
„Înc‑o dimineaţăăă!”, fu de acord Noaptea, iar puştiul
desprinse zdreanţa ce‑i acoperise tibia lovită. Parcă
nici lui nu‑i venea sa creadă ce vede! Pe mine însă,
nu mă mai mira nimic. Eram doar curios să aflu cum
reuşise să fure adidaşii de care tocmai se descălţa. Deveniseră
prea mari, îl incomodau, aşa că îi aruncă.
Văzându‑l ce face nu m‑am putut abţine să nu râd.
Fusese o descărcare nervoasă, după o noapte rece în
care am avut impresia că majoritatea coşmarelor lumii
se înghesuiseră în cimitirul de gropi, pe care n‑ar
fi trebuit să‑l descopăr niciodată. „Locul unde se stabileşte
echilibrul câini‑îngeri pentru ziua următoare”,
am gândit cu voce tare. Şi, pentru o clipă, am crezut
că m‑a auzit. Fiindcă şi‑a îndreptat privirea spre locul
unde mă chinuiam, chipurile, să înnod şireturile pantofilor.
Apoi s‑a îndepărtat, începând să alerge spre Mega.
Cu paşii mici şi uşori ai unui puşti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova şi, peste câteva ore, primul
anotimp avea să fie recreat în mod artificial – singurul
mod oficial.
Nu‑l scăpasem din ochi nici o clipă. Mergea pe
trotuarul de vizavi căscând gura la ghirlandele de becuri
atârnate de stâlpii ceramici din piaţa Golană.
Cu pumnii mici îndesaţi în buzunarele pantalonilor,
târşîindu‑şi picioarele printre Cumpărătorii grăbiţi,
îl simţeam minunându‑se. Ajunsese în preajma
imensului Păr din faţa Antropomorfiei.
Cerul încărcat cu nori de ninsoare apăsa atmosfe31
Suspendaţi într-o rază de soare
ra, exagerând un pic strălucirile miilor de spini, de
dări şi de Moş Chitroşi care atarnau de ramurile subţiri.
Beteala din lemn de trandafir furase atenţia copilului
ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atât de înalt încât puştiul se dădea din
ce în ce mai în spate încercând să zărească vârful pe
care trona un mic golem roşiatic. Ajunsese la marginea
bordurii şi se oprise. Atunci, în chiar acel moment
nenorocit, o maşinărie bionică de culoare gri se apropiase
turbată, frânase şi oprise peste locul de unde copilul
admira constructul genetimagilor; aruncându‑l
pe treptele de piatră pe care puştiul nu îndrăznise să
le urce.
Doi Albaştrii apăruţi de nicăieri constatau deja
faptele. Cum zăriră copilul răsfirat nefiresc pe mormanul
de zăpadă scuipară scârbiţi într‑o parte…
„Ce căutai acolo, bă, nenorocitule?”, l‑a întrebat
unul dintre ei – lovindu‑l cu vârful cizmei în tâmplă.
„Nimic!”, îngăimă, pierit de spaimă, copilul. Firişoare
subţiri de sânge se prelingeau de pe tâmpla
sparta şi se adunau în gropiţele obrajilor. Spaimă,
pentru că nu se mai putea mişca.
„Pă cine minţi tu, antropomorfule?”, se mai răsti
Albastrul înainte să plece. Nu uitase să‑i ofere puştiului
un şut care‑i dizlocă acestuia clavicula stângă.
Darul lui de Moş Chitros.
M‑am apropiat de micul înger noroios şi l‑am privit.
Nu plângea! Nici măcar un scâncet nu se auzea.
„Să nu dai şi matale în mine, nene‑chel‑cu‑coarne!”,
mi‑a trimis direct în creier, atunci când m‑am lasat
pe vine, lângă EL. Oare credea ca‑s un cerb? L‑am
lasat sa mă privească un timp, neluând în seamă jignirea!
Zâmbea şi mi‑am dat seama că glumise cu mine.
„Coarneeee, ehehehe…” îngânau Noapţile.
Ben Ami
32
„Peste două minute pragul dintre lumi se va deschide”,
mi‑a zis, în timp ce eu mă gândeam la cele
două trenuri express care, vreodată, puteau opri în
aceeaşi staţie. Cumpărătorii dispăruseră.
„Azi este ziua ta!”, am gândit atunci când am cuibărit
mâinile copilului de trei ani în palmele mele.
Fulgii de nea începuseră să cadă din cerul de deasupra
noastră, topindu‑se pe o faţă mică şi luminoasă.
M‑a mirat culoarea lor albă.
„De undeee vin?”, m‑au întrebat licuricii din ochii
lui. N‑am ştiut ce să le răspund. „N‑ai ştiut niciodatăăăăă!”,
şopteau Nopţile.
Uimit de tăcerea mea, pruncul a privit pentru ultima
oară lumea între degetele căreia fusese strivit
şi mi‑a zâmbit. Începând să strălucească, şi‑a întins
membranele translucide în gerul care‑mi pătrunsese
oasele. Luându‑şi zborul către Tărâmul fulgilor de
nea.
La rândul meu am zâmbit pe tot parcursul drumului
de întoarcere. Abia aşteptând să ajung acasă,
ca să‑mi încălzesc oasele. Eram fericit. Mă gândeam:
„Eşti un cerb!”. Şi măream încă şi mai mult pasul.
„Ptiu, drace!” Speram doar să am suficientă smoală
să pun la foc.
33
Probabilitatea fiBANară
Pe o vreme mizerabilă în care până şi câinele te‑ar
urî până la sfârşitul zilelor dacă l‑ai scoate din casă,
procesiunea Întunecării îşi află popasul binemeritat
într‑un oraş uitat de toţi zeii lumilor. În Godoma, locul
de unde se bănuie că ar izvorî toate relele pământului,
unde Fiara s‑a născut pentru prima dată, şi unde
odraslele ei revin odată într‑un mileniu, sfătuindu‑se
şi hotărând locul viitoarelor pustiiri.
Pe dealurile unde zace oraşul, sub adăpostul fragil
al corturilor de iută, ori al cocioabelor arse până
la cărămidă şi semănând cu grajdurile, fibanarii se
strâng laolaltă sub cerul nemilos care revarsă asupra
lor un potop de ape. Fibanari veseli sau înveseliţi de
băutură ori de droguri, cu neveste sănătoase şi plozi
zdraveni după ei, cântând sau răcnind îndemnuri mai
deocheate către adăposturile vecinilor, aproape şi totuşi
ascunşi de stropii mari şi repezi ai ploii. Fluierele
şi ghitările lor îşi desfac sunetele melodioase în aerul
care parcă stă, netransmiţând mai departe nici bucurie
şi nici speranţă. Copiii se ceartă din nimicuri, însă
ţipetelor lor ascuţite nu mai apucă să se înalţe, să răzbată
prin zidul de ape, sfârşind în pământul întunecat
şi fetid care păstrează prin adâncuri mirosul acela
pestilent, din cauza căruia câţiva fibanari au coşmaruri
chiar fără să închidă pleoapele. Unii au adormit
lăsându‑se – pentru prima dată în viaţă – pătrunşi de
vise dintre cele mai stranii, cu fantome şi vampiri, cu
Ben Ami
34
decapitări şi arderi pe rug, cu multe dintre miturile lumii
civilizate pe care o părăsiseră încă din clipa când
se hotărâseră să plătească pentru această neobişnuită
excursie – cedând în faţa unei curiozităţi legale şi legiferate.
Curiozitatea lor, ori a rudelor mai apropiate, a
tuturor celor care anul acesta meritau să cunoască o
parte din ceea ce lumea plăsmuise de‑a lungul mileniilor.
În următoarea dimineaţă plumburie ploaia s‑a
mai domolit, însă razele celor doi sori n‑au pătruns
norii ce străjuie deasupra întregii regiuni – marcând‑o
pe vecie. Aburul greu care se înalţă din pământul Godomei
urcă cu el în înalturi fantasmele nopţii şi izul
acela putrid, care a pătruns deja în veşmintele şi chiar
în mintea pelerinilor.
Procesiunea Întunecării se urneşte din loc şi intră
adânc în cartierele mărginaşe ale oraşului tuturor
coşmarurilor lumii. Încet, un vierme uriaş de ale
cărui urme în noroi se ocupă plozii fibanarilor, care
se tăvălesc ca nişte porcuşori, ţipând şi înjurând din
toate puterile. Pentru că aici au voie, de fapt, doar aici
au voie. Câţiva dintre ei se gândesc cum să violeze o
tânără văduvă pe care noaptea trecută au observat‑o
plimbându‑se goală prin noapte. Vor s‑o violeze apoi
s‑o ucidă. Le va fi greu, mintea femeii era deja una cu
întunericul, dimineaţa o adusese înapoi, în cortul ei.
Avea zgârieturi adânci pe sânii generoşi, pe coapsele
pline. Un firişor subţire de sânge era spălat uşor de
ploaia fină a începutului de zi. În ochii ei nu se putea
citi nimic.
Procesiunea se opri în mijlocul oraşului părăsit, în
piaţa sa centrală. Vremea se încălzise, norii aflaţi la joasă
altitudine creau un efect de seră, ce devenea, încetul
cu încetul, greu suportabil. Aerul era de nerespirat.
35
Suspendaţi într-o rază de soare
O şleahtă de fibanari adulţi, cu ochii înroşiţi de
băutură şi îmbrăcaţi în pantaloni scurţi porniră la
vânătoare. Vroiau distracţie, plătiseră, iar acum renunţaseră
până şi la căutarea unui adăpost mai sigur
pentru noaptea ce avea să vină. Cu asta se pot ocupa
şi femeile, răscolind gunoaiele şi ruinele aflate la
tot pasul. „Cazare gratuită” era specificat în pliantul
pe care‑l primiseră şi fusese pe placul tuturor fibanarelor.
Acum, abia aşteptau să păruie, să zgârâie şi să
muşte potenţialele concurente. Asta în cazul în care
nu erau de ajuns mijloacele „convenţionale” de convingere.
Fiecare avea câte ceva de făcut. Excursia nu
putea dura mai mult de două zile şi două nopţi, ori, ce
să faci mai întâi?
Din loc în loc câte un câine mai jigărit îşi lătra dorinţa
de a fi sătul. Fibanarele îi goneau cu pietre. Echilibrul
se rupea doar când o aruncare mai norocoasă
frângea firul vieţii patrupedului. Atunci se pornea un
adevărat delir de urlete şi viitoarea friptură era adjudecată
de către cea mai merituoasă femeie. Rar se
isca o confruntare care să se lase cu schilodiri pe viaţă.
Însă şi atunci triumfa tot una dintre frumoasele rasei
ce stăpânea planeta.
Bun, prin urmare asta căutau? Cum să‑ţi dai cu
părerea asupra unor asemenea comportamente… primitive?
De ce ai crede că o astfel de civilizaţie, a forţei
brute, i‑ar putea caracteriza pe cei intraţi în Godoma?
Nu cumva păreau desprinşi de… undeva şi plasaţi
într‑un alt context, aproape peste noapte? Era de ajuns
să le priveşti mişcările pentru a realiza că sunt fiinţe
extrem de educate, a căror sumă de cunoştinţe despre
lume şi viaţă depăşea fiecare posibil moment individual
de panică. Nu veniseră aici cu rea intenţie,
nu doreau răul nimănui… în mod special. Erau sofisBen
Ami
36
ticaţi, artişti în marea lor majoritate, câţiva profesori,
mai multe asistente sociale – înfrângându‑şi temerile
într‑o excursie, aici… la marginea propriei civilizaţii.
Într‑un spaţiu pe care se hotărâseră să‑l distrugă în
nenumărate feluri, dar care, nereuşindu‑le, devenise
un fel de loc de distracţie. Ce‑i drept, care se întindea
pe o şeptime din suprafaţa Fibanei.
Mulţi aveau proteze neurale, îmbunătăţiri genetice
substanţiale, care îi fereau din calea furiei microorganismelor
ce stăpâneau ruinele. Provocarea era
imensă. Liniştiţi, corecţi, respectând legi şi reguli pe
care doar le putem bănui, fibanarii construiseră o societate
aproape utopică inventând şi testând majoritatea
filozofiilor sociale, până când obţinuseră echilibrul de
care acum se bucurau ca nişte copii nevinovaţi. Prin
urmare, e greu să depistăm, dintr‑o singură privire
aruncată asupra realităţilor împământenite pe Fibana,
acele mici discrepanţe, compromisuri, ori particularităţi,
care să îi individualizeze în marea comunitate a
omului – împrăştiată, cum ştim, în galaxia ale cărei
secrete am început deja să le înţelegem.
Urmărindu‑le aventurile reuşeai să‑ţi dai seama
că sunt inteligenţi, educaţi şi extravaganţi, chiar dacă
aprobau o filozofie a binelui (am putea spune… cu
îngăduinţă) cu disparităţile şi bizareriile ei particularizante
– însă cât se poate de tipică unei planete pe
care rasa umană o tratează cu aceeaşi indiferenţă faţă
de celelalte specii, pe care i‑o cunoaştem din propria
noastră istorie. Ne asemănăm destul de mult, chiar
dacă folosim căi diferite de a ajunge la scopurile pe
care ni le‑am fixat de‑a lungul timpurilor. Tehnologiile
noastre sunt comparabile, cu un uşor avantaj de
partea fibanarilor, ei soluţionând un pic mai „elegant”
problemele ecologice, delimitând pământurile „bles37
Suspendaţi într-o rază de soare
temate” de cele „binecuvântate” şi stabilind condiţii
mai stricte de intervenţie în natură a factorului uman.
De asemenea, nu ştiu dacă arta lor a împrumutat
din convingerile propriilor filozofii de viaţă, nu‑mi
pot da seama în ce măsură fericirea individuală se întemeiază
pe o înţelegere a spaţiului şi timpului în care
au evoluat concomitent (sau consecutiv) cu cei asemănători
structural. Ar fi putut trăi într‑o lume în care
microorganismele să nu le fi dat atâta bătaie de cap
ca nouă, în care să nu fi existat religii atât de stranii
încât să le fi cufundat lumea în secole de ignoranţă şi
frică… Poate că roata lor a fost inventată mai devreme,
iar apa de băut a fost doar un moft – având în vedere
puzderia de izvoare termale împrăştiate pe întreaga
planetă. Şi poate că fibanarii n‑au fost niciodată nevoiţi
să poarte războaie de independenţă, în care să se
elibereze de sub tirania celor care sintetizau mai mult
testosteron, ori aveau consoarte de două‑trei ori mai
prolifice.
Da, multe ar fi putut fi deosebirile dintre noi şi ei,
însă câte dintre acestea mai fac obiectul cercetărilor
în prezent? Bunele lor intenţii de vecinătate nu pot fi
suspicionate din moment ce ne‑au permis să ne băgăm
nasul până şi în zonele protejate sau interzise. Godoma
nu e doar testul lor de maturitate spirituală, la
rândul nostru suntem evaluaţi în funcţie de nivelul de
înţelegere pe care îl manifestăm vizavi de acest „fenomen”.
Oare până în ce punct putem stabili punţi de
înţelegere la nivel individual?
Concluziile noastre trebuie să conţină referiri la
libertatea lor de exprimare, la legile ce‑o statuează (şi
care sunt respectate până în cel mai mic amănunt).
Poate că preţul plătit pentru dobândirea acestei libertăţi
a fost imens, ori poate că supoziţiile noastre sunt
Ben Ami
38
lovite de nulitatea temerii că i‑am putea jigni, prezentându‑le.
N‑am de unde să ştiu, deşi nu‑mi pot ascunde
mâhnirea în legătură cu incertitudinile mele. Aş fi
vrut să‑i cunosc mai bine. Dintre toţi „posibilii” noştri
prieteni EI par a fi cel mai aproape de organizarea socială
pe care ne‑am dorit‑o din totdeauna. Îmi pare
rău că nu‑mi pot da seama.
Nu înţeleg nici măcar de ce au nevoie de procesiuni
în care să venereze Întunecarea – pentru că la
ei, şi asta am aflat‑o din întâmplare, religia nu a fost
niciodată în prim‑plan. Educaţia ştiinţifică este de
departe singura măsură care ierarhizează un asemenea
tip de societate. Sistemele de referinţă sunt cât se
poate de explicite. Teste extrem de punctuale stabilesc
Judecătorii fiecărui anotimp, ei fiind singurii capabili
şi îndrituiţi de a adopta măsuri ce privesc întreaga populaţie
a planetei. Litigiile se rezolvă printr‑o simplă
majoritate a părerilor cunoştinţelor şi prietenilor celor
doi sau mai mulţi oponenţi. Provocările de orice
fel sunt standardizate în documente banale, ale căror
înţelesuri sunt aplicate chiar şi de către copii. Şi tot
aşa, practic fibanarii ăştia sunt cam ciudaţi doar fiindcă
absolut toate tipurile de interacţiuni posibile dintre
două persoane sunt mediate de un principiu vechi de
cand lumea. Cel al echilibrului atins prin utilizarea celui
mai mic consum de energie posibil.
E încântător – şi frustrant totodată – să constaţi că o
civilizaţie ca a lor a aflat secretele stăpânirii unora dintre
cele mai păgubitoare (în istoria noastră acceptată)
aspecte ale naturii umane. Însă Godoma, acest „iad”
perfect conservat, rămâne elementul de referinţă hotărâtor
al dezvoltării lor spirituale. Nu au trăit dintotdeauna
în pace. Nu au reuşit „din prima încercare” să elimine
orice urmă de agresivitate, de violenţă, ori de ură.
39
Suspendaţi într-o rază de soare
Aşa cum noi avem parcuri de distracţie, sau spectacole
de divertisment, EI au dezvoltat o latură distinctă
a conceptului de ecologie unitară, la nivel planetar. O
denumesc „ecologia minimei probabilităţi”, deşi titulatura
în sine nu pare să surprindă complexitatea atitudinilor
manifestate în Godoma de către fericiţii fibanari
ce‑şi permit o procesiune a Întunecării.
Se spune că nu există nici măcar o singură asistentă
socială care să nu fi petrecut un asemenea sejur
în „oraşul pustiirilor”. Practic, cele mai bune referinţe
am înţeles că le au femeile nemăritate care – odată pe
an – studiază comportamentul uman descătuşat de
regulile şi legile civilizaţiei. Aici, în Godoma, unde
soarele nu răsare niciodată, unde spiritele cele mai
rele îţi iau în primire sufletul încercând să‑l corupă, să
posede pentru o veşnic „ultimă dată” ceea ce, cândva,
le‑a aparţinut. Tot aici îţi poţi viola până şi sora… fără
ca cineva să‑ţi reproşeze acest lucru vreodată. De asemenea
îţi poţi omorî tatăl, ori te poţi deda la cele mai
cutremurătoare – în lumea reală – acte de cruzime. Te
poţi droga, mutila, umili şi încerca să atingi stări care
sunt descrise, extrem de amănunţit, în cărţile aflate
în oricare dintre bibliotecile planetei. Nimeni nu te
împiedică să încerci toate acestea, pentru că nimeni
nu‑ţi cere socoteală. Este considerată a fi cea mai bună
metodă de aţi cunoaşte limitele, de a măsura posibilităţile
fiecărui fibanar de a deveni Judecător, ori de a
rămâne doar un martor al devenirii acestora.
Doar în oraşul blestemat poţi afla ceea ce nu vei
putea pierde niciodată – atât timp cât descoperi distanţa
care le desparte de natura ta umană. Doar prostituându‑se
copilele îşi puteau descoperi limitele sensibilităţii
afective cu care‑şi vor înconjura odraslele.
Doar în luptele cu vietăţi (da, cele în care singurele
Ben Ami
40
arme permise sunt animale, sau prunci de până‑ntr‑un
an) fibanarii puteau înţelege legile care protejau biotopurile
Fibanei, ori importanţa vieţii şi necesitatea asigurării
celor mai bune condiţii de dezvoltare intrauterină
a foetuşilor. Căci DA, nici la ei nu se năşteau
doar genii. Şi EI erau la începuturile cercetărilor de
obţinere a unor copii cu şanse maxime de dezvoltare
bio‑psiho‑socială. Iar „greşelile” trebuiau să fie îndreptate
cumva, ba chiar să dobândească valoare de simbol,
şi să păteze mâinile părinţilor care încălcaseră – în
lumea reală, nu în Godoma – legile statului de drept.
Nu erau cruzi, ci drepţi – afirmau EI – însă metodele
de coerciţie, oricât de neadecvate moralei noastre,
scădeau în fiecare an şansa existenţei unor „deviaţii”.
Erau riscuri acceptate, comportamente primare tolerate,
excepţii utilizate în remedierea comportamentelor
care se abăteau de la un echilibru îndelung căutat de
către Judecătorii tuturor pământurilor binecuvântate.
O dată la câteva anotimpuri, ce‑i drept din ce în
ce mai rar, ultima noapte a procesiunii Întunecării se
încheia cu un autodafe impresionant. Puţini ştiau că
victima unui asemenea gest nu căzuse pradă puterilor
malefice atribuite aprori locului, ci suferea de o
boală incurabilă. Cei mai mulţi vedeau o purificare, un
exemplu demn de o rasă mândră ale cărei „lepădături”
reuşeau să găsească puterea de a se autocorecta
într‑un ultim şi autoflagelant gest de apartenenţă la o
civilizaţie superioară. Civilizaţie care reuşise să spargă
zidul propriei condiţii biologice, exprimând cum
nu se poate mai sugestiv dorinţa de a străbate spaţiul
şi timpul (într‑un mod pe care nu erau foarte departe
de a‑l descoperi).
În fond, mi‑am dat seama că fibanarii trăiesc aceeaşi
angoasă cu a tuturor populaţiilor umane de pre41
Suspendaţi într-o rază de soare
tutindeni. Numai că noi, spre exemplu, nu căutăm
răspunsul doar în transhumanism. Desigur, nu înseamnă
c‑am fi mai buni, ori că ei ne pot domina dintr‑un
anumit punct de vedere. Nu suntem decât, cel
mult, comparabili, şi aceasta se întâmplă numai dacă
umanitatea poate juca rolul unui sistem cuantificabil,
în care pot fi cunoscute variabilele de intrare astfel încât
ieşirile să conducă la un rezultat previzionat. Şi, de ce să
n‑o spunem, dorit.
Godoma este cel mai bun exemplu al lor, este destul
de greu să nu sesizăm zâmbetul (poate un pic maliţios)
cu care ne răspund la întrebări. Noi doar încercăm
să fim contrariaţi. Chiar aşa, ne vine destul de…
greu să trecem cu vederea statisticile care „pierd din
vedere” cei patru (ori poate cinci) fibanari, ce dispar la
fiecare excursie. EI par – de fiecare dată, din observaţiile
noastre – mulţumiţi şi împăcaţi cu ideea aceasta, însă
înregistrările noastre nocturne (executate în infraroşu,
deci urmărind strict radiaţia termică) dezvăluie vieţuitoare
mari – de multe ori purtând în braţe forme mai
mici – care, parcă, se preling pe lângă zidurile clădirilor,
îndepărtându‑se – în mod cât se poate de clar – de
taberele pelerinilor. Formele roşietice de pe ecranele
locatoarelor noastre nu par a zăbovi vreo clipă. Pe măsură
ce noaptea se scurge, iar aburul putrid al zorilor
îşi începe ascensiunea către înaltul plumburiu al cerului,
fugarii se pierd în adâncurile zonei blestemate,
întorcând spatele minunatei civilizaţii fibanare. Nu
se vor mai întoarce niciodată. Fiecare dintre ei pare a
cunoaşte foarte bine motivele acestei laşităţi. Nouă nu
ne rămâne altceva de făcut decât să ni le închipuim,
chiar dacă (în timpul observaţiilor făcute de‑a lungul
anilor) pe unul dintre zidurile coşcovite de timp descifrasem
înţelesurile unei posibile probabilităţi:
Ben Ami
42
„…Rătăcitorule!…” (ameninţa ea, după care urmau
câteva cuvinte de neînţeles) „… când îşi vor isprăvi mărturisirea
lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu
ei, îi va birui şi‑i va omorî…”
43
Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!
Concentrându‑se, ridică aerostatul de pe pontonul
lustruit de apele lacului Gibs. Prietenia celor
două proprietăţi ale triadei sale luase sfârşit. Spaţiul
strâmt al cabinei balonului fusese invadat de automatismele
lui de navigator, care‑i stăpâneau muşchii
şi nervii şi cartilajele. Gândurile însă, îi tulburau sufletul.
Se îngrămădeau la porţile înţelesurilor, incapacitându‑le.
„De ce acum?”, întrebarea obsesivă îl descărca
de energia necesară clasificării informaţiilor. De care,
dealtfel, n‑ar fi avut nevoie. „Cei Vechi au sosit!”, îi
transmiseseră preoţii Stelei, iar el ghicise toată durerea
ascunsă în formularea lor laconică.
„Blestemaţii!”, gândi în timp ce apucă două bucăţi
de lemn, pe care le azvârli în arzător. Apoi trase uşor
de manetă şi înălţă balonul peste pâlcul arborilor de
koanta, ce încingeau – ca un brâu – micul lac Gibs.
Şi, pentru că nu se înălţase îndeajuns, scârţâiturile pe
care le auzi le puse pe seama nacelei care deranjase,
pentru o clipă, coroana vreunui copac.
Cei trei copii ai triadei sale se hârjoneau şi chiţăiau
nestingheriţi în compartimentul rezervat mărfurilor.
Însă lui Loan îi pierise zâmbetul, ce se întindea,
în alte împrejurări, pe faţa sa creolă, atunci când sunetele
acestea familiare îi însoţeau zilele şi, de multe
ori, chiar nopţile. Viaţa sa simplă şi frumoasă de până
atunci. Atunci când cei Vechi sosiseră!
Ben Ami
44
Cele opt secole care‑i despărţeau de Ultimul Război
erau păstrate în amintirea fiecărei pietre cioplite,
a tuturor organismelor vii, a celor mai importante
Legi Drepte. Au avut nevoie de aproape o sută de ani
pentru a coagula rămăşiţele unui Sachel bântuit de
monstruozităţi ce‑şi ziceau oameni. Supravieţuiseră
cu puţinele resurse ascunse în munţi şi în peşteri, ori
în pustiul unei planete bântuite de provocări mortale.
Epoca sălbăticiunilor pregătite să ucidă alte sălbăticiuni
apusese odată cu epuizarea timpului genetic al
acestora. Natura făcuse pasul înapoi, ori poate doar
reglase un echilibru, însă ciclurile reproducătoare se
comportaseră ca adevărate entităţi – cu voinţă proprie.
Biohazardul aflase noi căi de exprimare. Părăsind
viul, parcă nicicând îndeajuns de distractiv. „O rasă
nouă, subtilă!”, concluzionă Loan, bucuros că asaltul
gândurilor se mai potolise, permiţând mâinilor sale să
răspundă ferm comenzilor necesare zborului.
Arzătorul balonului nu dădea semne de oboseală,
ceea ce‑l determină pe dhan să suplimenteze încărcătura
de lemn. Balonul se mai înălţă cu câţiva metri, iar
linia orizontului se clarifică îndeajuns încât să dezvăluie
şirurile nesfârşite de parcele cultivate – grupate în
jurul fântânilor de sacrificiu.
Şi cuibul său avea o fântână de sacrificiu, iar Loan
o împărţea bucuros cu Fania şi Girth, încă dinaintea
naşterii lui Jahne, primul lor copil. Urmaseră Lokgi,
apoi Frea, astfel încât de şase ani reuşiseră să formeze
hexul, condiţia esenţială a dobândirii actualelor proprietăţi
ale cuibului.
Până la fântâna triadei sale mai avea de străbătut
o cale de aproximativ jumătate de ceas. Cerul senin
şi strălucirea celor doi sori, Marele şi Micul Bhurdha,
extrăgeau esenţele liniilor clădirilor, ce se succedau cu
45
Suspendaţi într-o rază de soare
repeziciune şi regularitate undeva, cincizeci de metri
dedesubtul nacelei.
„Atât de diferit şi de frumos!”, gândi dhanul, comparând
amintirea reproducerilor vechiului Pământ
– păstrate în bibliotecile preoţilor Stelei – cu ceea ce,
acum, putea fi cuprins cu privirea. „Am părăsit‑o cu
mai bine de două milenii în urmă”, îşi aminti el. „Ne‑au
izgonit şi au venit după noi!” Pumnul drept strânse cu
putere maneta necesară orientării laterale a aparatului.
Incantaţia blestemului îi ardea amintirea din copilărie,
când fusese obligat să reţină noţiuni şi date ce‑i provocau
coşmaruri. Încă de la opt ani ştiind că terranii erau
prizonierii propriei fiziologii, a chimiei unui organism
ce dicta reguli de convieţuire în societate, sau momente
pentru declanşarea unor războaie de acaparare a vreunei…
Gândul său părăsi limitele imaginarului.
Actualii sachelieni erau… foştii terrani, rasa controlată
de enzime şi hormoni, ale căror simple mecanisme
de supravieţuire îi împingeau să facă dragoste,
ori să ucidă. Cândva fugiseră departe de răsuflarea
greoaie a unor prea puţin ghicite limite – cum bine
spunea o mantra pentru copii. Mecanismelor implicate
in transformare le atribuiseră, cine mai stie cand?
cuvântul ştiinţă. „Auzi, ştiinţă!”, şi Loan pufni aşa
cum făcuse la doar nouă ani, când preotul Stelei, observându‑l,
îl pedepsise cu alte şi alte incantaţii blestemate.
Pe care le repetase, de multe ori, de mult prea
multe ori, până îşi pierdea cunoştinţa.
Umerii dhanului se cutremurară sub impactul
aducerilor aminte…”Cum le vom explica acestor
Vechi, că vrem să fim lăsaţi în pace?”…”Ai îmbătrânit
şi ai început să‑ţi faci griji atunci când nu este cazul!”,
îi spusese, cu numai două zile în urmă, Fania. Şi iată
cum soarta îi dădea lui dreptate!
Ben Ami
46
Girth îi ţinuse atunci partea Faniei, şi amândoi îl
atenţionaseră, mai în glumă mai în serios, că‑l vor sacrifica
fântânii dacă nu va înceta să cobească. Nu îi
înţeleseseră temerile. Avusese răbdare să le explice,
să‑i atenţioneze că Jahne a crescut într‑atât încât să
privească „în acel fel” după goni. Flatat, dar şi autosuficient,
Girth – ca goni al propriei triade – replicase
violent: „Ai uitat că nimic nu‑i imposibil la precocitatea
organismului nostru?”.
Însă nu era vorba de precocitate, ci de altceva, la
care nici reala Fania şi nici Girth nu se gândiseră. Pentru
că nu‑şi pierduseră niciodată cunoştinţa încercând
să înveţe, să înţeleagă şi să controleze forţe şi putinţe
ascunse în biochimia şi ereditatea propriului organism.
„Sachel, Sachel, Sachel nerdu… Gata!”, îşi impuse
Loan autocontrolul asupra celei mai cumplite incantaţii
biotice pe care şi‑o amintea. „Nu‑i timpul… EI!”,
îşi zise, şoptind: „Mare‑Mare Bhurdha, dar Lokgi…şi
Frea? Voi apuca să‑i văd la cuibul lor?”
Aerul despicat de nacela aparatului destupă unul
dintre orificiile de siguranţă, al cărui dop îl aruncă la
picioarele dhanului. Un fir subţire de vânt începu să
şuiere prin cabină, strecurându‑se printre pletele lui
Loan, îndepărtându‑i‑le de umeri.
Stânjenit de imixtiunea naturii în intimitatea sa,
Loan se aplecă şi‑şi poziţionă anumisul în dreptul
deschizăturii rotunde. Fuiorul de vânt încetă să mai
răscolească atmosfera dinăuntrul nacelei, iar dhanul
recepţionă noile informaţii transmise din Templul
Stelei. Alura corpului era favorabilă oxigenării suplimentare
a creierului, însă ar fi contrariat, fără doar şi
poate, pe oricare dintre terrani. „Cei Vechi vor fi surprinşi!”,
chicoti Loan, atent la mesajul transmis de de47
Suspendaţi într-o rază de soare
parte şi declanşând mecanismele biochimice necesare
decriptării acestuia.
Nava terrană coborâse în plin centrul Lempesului,
aproape de Templul Stelei. Loan fusese chemat
de urgenţă întrucât mai era încă, pentru doi ani, şeful
securităţii locale; aşa încât nu avu încotro şi corectă
cu grijă traiectoria balonului. Mai greu era să pregătească
„acel” rezumat al istoriei bimilenare scurse de
la sosirea pe Sachel a celei de‑a treia nave Godarth.
Cea care‑i adusese pe ultimii reprezentanţi ai celor ce
astăzi îşi ziceau sachelieni.
Deşi n‑a înţeles de ce tocmai el, dhanul fusese năpădit
de imagini şi sunete străine, declanşate de piedica
cuvântului nerdu. Şi realiză că nu tocmai întâmplător
începuse, mai devreme, cruda incantaţie biotică. Şi
mai îmbătrani un pic.
„Doar în prezenţa celor mai reprezentativi sachelieni!”
formulaseră cererea de întâlnire cei Vechi.
„Şi chiar aşa va fi!”, zâmbi cinic Loan gândindu‑se că
trebuia să se grăbească pentru a‑i lăsa pe cei mici la
Casa Securităţii. Fania îl luase pe Girth de pe plantaţie
şi‑şi aşteptau împreună odraslele, pe care aveau
să le însoţească la fântâna de sacrificiu a cuibului. Era
procedura standard şi primul lucru pe care îl învăţau
atunci când primeau, din partea preoţilor Stelei, un
asemenea loc de rugăciune. În cazul unui pericol iminent
întregul cuib trebuia adunat în preajma propriei
fântâni. Inima lui Loan se strânse la gândul că tocmai
de la un asemenea moment din viaţa cuibului său era
nevoit să lipsească.
Discursul era aproape gata însă, recapitulându‑l,
dhanul se cutremură îngrozit şi uită, pentru o clipă, să
mai respire. Structura enormă a navei sosite de pe Terra
impurifica linia orizontului. Realizase că fiinţe aseBen
Ami
48
mănătoare lui existaseră şi pe Terra „Mă rog, cel puţin
la nivel informaţional, dacă nu şi structural! De fapt
proto‑fiinţe. Mare‑Mare Bhurdha!…”, se miră Loan
în faţa importanţei descoperiri. Fuseseră consideraţi
paria, îşi aduse el aminte. Constrânşi permanent să‑şi
ascundă sentimentele vizavi de ceilalţi terrani, uneori
numiţi hermafrodiţi, alteori simple accidente genetice.
„Problema noastră este că nici măcar nu ne‑am gândit
la armele pe care ei deja le posedă. Problema lor este,
fără nici o îndoială, asemănătoare cu a noastră!” Şi‑şi
permise să zâmbească.
Îşi închipuise că‑i va fi uşor să explice terranilor
noţiunea de hex sachelian, iar acum îşi dădea seama
că avea nevoie de tact şi multă, foarte multă răbdare.
Va trebui să ocolească amănuntele – ciudăţenia unei
asemenea legături sentimentale – insistând însă asupra
celor strict biologice. „Ei nu trebuie să afle niciodată
la ce poate fi folosit anumisul!”, şi impunându‑şi
această hotărâre declanşă – în mod voit – secvenţa
metabolică a celui de‑al treilea mecanism de protecţie.
„Hexul sachelian este totuna cu familia terrană!”,
îşi zise în sinea sa dhanul. Părea un început bun pentru
discurs, dar nu aflase şi cât de departe era realitatea
terrană. Pentru că şi cei Vechi aveau motivele lor
să dea buzna pe Sachel.
În timpul manevrelor de coborâre, Loan se dedică
exclusiv respectării condiţiilor impuse de vântul
de miazănoapte, ce se încăpăţâna să‑şi impună regulile.
Calm, dar şi sigur pe sine, legă frânghia la stâlpul
principal şi andocă aerostatul primitiv al triadei
sale. Apoi sări pe dalele de piatră neagră şi desigilă
uşa compartimentului destinat mărfurilor. Cu strigăte
de bucurie, copiii se aruncară, pe rând, în braţele sale.
Aproape rupându‑i‑le. Golul sufletesc de mai devre49
Suspendaţi într-o rază de soare
me se umplu instantaneu. Ba chiar dădu pe dinafară,
atunci când micul Lokgi îşi apropie capul şi‑l întrebă
şoptit, la ureche: „Voi fi lăsat vreodată să‑mi folosesc
anumisul?”
Ochii lui Loan se umeziră uşor, iar micuţul Lokgi,
privindu‑i, îşi primi răspunsul. Apoi sări şi el pe dalele
de piatră, luând‑o la fugă în urmărirea surorii
sale mai mici, care o zbughise, un pic mai devreme, în
Casa Securităţii şi atârna acum de gâtul Faniei.
Jahne rămăsese la câţiva metri de Loan, privindu‑şi
sandalele, neîndrăznind să se apropie. Observându‑i
şovăiala, dhanul făcu trei paşi înspre fiica sa,
şi‑i ridică bărbia cu vârful unui deget, adâncindu‑şi
privirea în doi ochi albaştrii. Simţi furnicături în jurul
anumisului şi buruienile otrăvitoare ale grijilor îi năpădiră
mintea. Aşa se întâmpla de fiecare dată când o
atingea. De multe ori, după asemenea momente, se întreba
dacă ei, sachelienii, mai aparţineau speciei umane
şi prin altceva decât prin aspectul exterior.
„O să vedem extrasachelieni, nu‑i aşa?” îl întrebase
frumoasa reală‑în‑devenire. Ce‑ar fi putut Loan
să‑i răspundă? În fond, dhanii, erau apreciaţi pentru
tactul de care dădeau dovadă în educaţia copiilor, iar
o mică reală nu putea fi minţită. Şi nici împiedicată să
fie curioasă şi să formuleze întrebări imposibile. Ca
cea care‑l zgudui pe Loan câteva clipe mai târziu.
„Sunt frumoşi şi puternici?”… „Însă foarte periculoşi!”,
îşi reveni Loan, pe un ton care nu‑i permise
copilei să continue cu întrebările… „Mic şi Mare
Bhurdha, parcă nu mai vorbim aceeaşi limbă.” Şi,
deşi sonda terranilor oferise informaţii amănunţite în
privinţa limbajului ce urma să fie folosit în timpul Întâlnirii,
ultima întrebare a lui Jahne săpase în sufletul
dhanului culcuşul pentru o duzină de idei schiloade.
Ben Ami
50
„De unde să ştiu eu Jahne toate astea?”, iar umerii i se
aplecară sub o greutate imaginară, epuizantă.
De cum pătrunse în incinta sălii de cuarţ a Templului
Stelei, privirea lui Loan zăbovi, în primul rând,
asupra coloşilor terrani. „Mic‑Mic Bhurdha, i‑au lăsat
să intre în sala celor nouă milioane de nume!”, se miră
el, amintindu‑şi că la baza tuturor coloanelor, ce susţineau
bolta sălii, se găseau intrări secrete în tot atâtea
camere, unde erau păstrate documentele personale
ale tuturor sachelienilor ce trăiseră, în ultimele şapte
secole, pe întreaga planetă. Toata istoria rasei subtile!
Aproximativ treizeci dintre „cei mai reprezentativi…”
hotărâseră să întâlnească grupul terranilor.
Afară se înserase şi aerul înmiresmat de imperialul‑nopţii
intra prin ferestrele înalte, acum doar puţin
întredeschise, însă îndeajuns pentru a crea o ambianţă
plăcută oaspeţilor. Oricât de nepoftiţi erau aceştia.
Loan îl remarcă pe înţeleptul Tahedu, Marele de
Sachel, cum gesticula – aprins la faţă – în dreptul celui
Dintâi preot al Stelei; explicându‑i acestuia importanţa
momentului pentru imensul salt tehnologic pe care‑l
putea face civilizaţia sacheliană, odată ce barbarii
erau convinşi să dezvăluie din secretele monstruoasei
lor nave.
La rândul său, conducătorul Templului îşi exprima
îngrijorarea cu privire la limbajul potrivit unei asemenea
abordări a problemei…”Limba veche a suferit, fără
doar şi poate, importante schimbări…”, însă onorabilul
îşi întrerupse comentariul atunci când unul dintre
străini – parcă auzindu‑l – depuse pe masa principală
a sălii o duzină de aparate minuscule care, agăţate de
fire aproape invizibile, atârnau la gâtul terranilor.
Deşi întrerupte pe moment de gestul străinului,
conversaţiile continuară în şoaptă, exact până când
51
Suspendaţi într-o rază de soare
ultimul dintre sachelieni apucă să‑şi prindă aparatul
de reverul hainei de ceremonie.
În tot acest timp dhanul Loan remarcă umerii fantastic
de largi ai terranilor şi pieptul bombat de pectoralii
ascunşi sub hainele negre şi strâmte „piei de
animale, cu siguranţă!”. Aveau feţe cu trăsături parcă
cioplite în piatră, mandibule puternice şi braţe clădite
pentru a rupe oasele urşilor Rex, cele mai puternice
animale cu şase membre, care însufleţeau poveştile
vânătorilor.
„Ancestrali, puternici, superiori?”, se întrebă
Loan, apoi îşi activă cel de‑al doilea mecanism metabolic
de apărare, derulând silenţios secvenţa de iniţiere.
Chiar acolo, în faţa lor!
Însă începutul de zâmbet îi îngheţă în intenţie
atunci când toţi cei şapte Vechi se ridicară, brusc, în
picioare. Cuvintele nerostite se prinseră cu ghearele
de gâtlejurile continuate cu guri, ce refuzau să se închidă.
Străinii aveau ochi verzi, fosforescenţi, şi atât
de mobili încât dădeau fiecărui sachelian senzaţia că
este urmărit şi vânat încă de mic copil.
La scurt timp după aceea, când unul dintre terrani
sparse vraja începând să râdă, majoritatea băştinaşilor
s‑au scuzat – ce‑i drept, pe rând – lipsind din sală
pentru câteva momente. Fără îndoială, îşi simţiseră
nervii pârliţi şi adâncul fiinţei răscolit. Impresionanta
demonstraţie de forţă reuşise să fie selectivă în privinţa
musculaturii netede a celor mai bătrâni dintre sachelieni.
Ciudatul blocaj, pe starea de repaus, neafectând
decât partea inferioară a corpului acestora. Rasa
subtilă declanşase, în bloc, cel de‑al treilea mecanism
de protecţie.
Acelaşi străin, ce părea a fi liderul grupului, îşi
scoase de pe degetul inelar al mâini stângi unul dinBen
Ami
52
tre multele inele, lăsându‑l apoi pe marginea de sus
a spătarului jilţului său. O muzică divină inundă încăperea
şi starea de spirit a ocupanţilor sălii de cuarţ
se schimbă ca prin minune. Beethoven era primul şi,
practic, singurul punct comun – real – ce conecta două
civilizaţii care, prin aleşii lor, începuseră să… se mintă.
„Ca şi cum cele patru amărâte de baze azotate, care
ne reprezintă, nu pot fi ţinute laolaltă altfel decât cu
ajutorul acestui ligand minune”, concluzionă Loan,
după care‑şi dădu seama – de fapt, mai mult simţi –
că valoarea de adevăr a unei asemenea afirmaţii putea
concura cu succes una dintre Legile Drepte. În creierul
său uşor ameţit de lichidul gălbui ingurgitat – oferit
mai devreme de terrani – se strecurase un fel de
incantaţie biotică. Total necunoscută. I se făcu frică şi,
concentrându‑se, alungă din minte gândul blasfemic.
Întâlnirea se transformase într‑o petrecere selectă,
cu muzică bună şi băutură prea bună, după cum
remarcase onorabilul Tahedu. Atât terranii cât şi sachelienii
păreau extrem de curioşi să afle ce anume se
întâmplase în răstimpul celor două milenii de absenţă
a comunicării, pe fiecare dintre planete. O curiozitate
exersată, diplomatică!
Loan încercă să închege o conversaţie cu cel ce părea
a fi şeful lor. Salutul acestuia aproape că‑i smulsese
dhanului mâna din încheietură. „Are cea mai aspră
palmă posibilă!”, gândise, buimăcit de durere, în timp
ce monumentul de carne terrană îi şi lansase invitaţia
la dialog: „De ce sunteţi atât de deosebiţi unii faţă de
ceilalţi?”
Aflat încă sub influenţa straniului gând blasfemic,
dhanul ridică privirea înspre cel ce‑şi rostise nedumerirea.
„Hexul sachelian este răspunsul întregii tale
întrebări”, primi drept răspuns terranul. „Suntem tot
53
Suspendaţi într-o rază de soare
atât de deosebiţi între noi pe cât suntem de voi, ori voi
între voi”, adăugă, însă mult prea criptic, Loan.
Sprânceana dreaptă a colosului – care se înălţase
uşor – şi gura sa uşor întredeschisă, îl determinase să
adauge: „Cuibul, sau triada, cum cu drag o numim
noi, cuprinde o reală, un goni şi un dhan; hexul nefiind
altceva decât o triadă întregită de odraslele
sale.”…”Aha!”, îşi dădu cu părerea terranul. „Adică,
după câte înţeleg eu, familia are o parte masculină,
una feminină şi, ca bonus, un amant sau amantă legală,
nu?”, iar zâmbetul său larg dezvălui privirii curioase
a băştinaşului un şir dublu de dinţi laţi şi perfect
aliniaţi.
Dhanul îşi ţuguie buzele, căutând dezorientat un
răspuns – nu neapărat decent, cât inteligibil. „Dhanii
sunt foarte importanţi pentru noi, fără ei o triadă nu
poate fi completă, iar cuibul nu poate procrea, nu‑şi
poate manifesta nici măcar potenţialul creator. De
fapt, este şi împotriva uneia dintre Legile Drepte!”,
adăugă, răsuflând uşurat la gândul că cel Vechi lua
în râs cel mai important concept social al rasei subtile.
Terranul însă părea că nu poate înţelege toate acestea,
iar ochii săi fosforescenţi începură dansul „acela”
nebunesc. Pe care Loan reuşea deja să‑l suporte. Şi,
deşi extremităţile sale păreau cuprinse de o rigiditate
dureroasă, reuşi să ridice mâna stângă în faţă, cu degetele
închipuind un coş, abătând pentru o clipă privirea
glaciară a terranului. Un truc fin.
„Marele Război, încheiat cu mai bine de opt secole
în urmă, a împânzit viul, biosul, cu mutaţii ce n‑au
mai putut fi stăpânite”, spuse Loan, completând în
gând „Ce minciună!”… „Evei i s‑a atrofiat uterul”, şi
spunând aceasta lăsă privirea în pământ. „Nici Adam
nu s‑a descurcat prea bine. Aşa‑numiţii spermatozoizi
Ben Ami
54
pierzându‑şi, din cauze încă inexplicabile, atât mobilitatea
cât şi o parte a bagajului genetic.”
Părea că minusculele aparate nu reuşeau să‑şi facă
treaba. Terranul îşi încrucişă braţele şi‑şi lăsă greutatea
corpului pe un picior, străduindu‑se vizibil să înţeleagă
traducerea acestor fraze. Zgomotul de fond
era în continuare confiscat de celelalte discuţii iscate
în marea sală de cuarţ. Erau multe minciuni de spus.
Când terranul ridică din sprâncene, Loan ştiu că
trebuia să continue. „Astfel s‑au petrecut lucrurile. Şi
atât era de prolix comportamentul sexual al primilor
oameni noi încât, la un moment dat, peste tot pe Sachel,
rasa umană şi‑a descoperit trinitatea. Eva a devenit
reală, Adam a devenit goni, iar locul liber, condiţia
formării cuibului şi a dezvoltării hexului, a fost preluat
de către dhan.” Şi spunând acestea Loan înălţă privirea
lăsată mai devreme în podea, o roti de jur‑împrejurul
său, apoi, ridicând din umeri, îşi fixă interlocutorul cu
cea mai calmă expresie pe care era capabil s‑o afişeze,
şi adăugă: „Eu sunt un asemenea dhan!”
„Aha!”, reuşi să spună colosul. „Aha!”, îşi dădu
cu părerea un moment mai târziu. „Păi, bine, bine, şi
atunci cum vă descurcaţi?”
Dhanul era deja convins că aparatul terranului nu
traducea perfect ceea ce spusese el puţin mai înainte.
Aerul din jurul celor doi fu mânat de curentul iscat de
deschiderea imenselor uşi ce dădeau înspre grădina
Templului. Cea interzisă majorităţii băştinaşilor.
Loan îşi luă inima‑n dinţi şi începu discursul – deloc
romantic – despre împerecherea la sachelieni. Varianta
prescurtată. Încerca să păstreze, pe cât posibil,
linia stabilită împreună cu Tahedu şi cu Dintâiul preot
al Stelei cu puţin timp înaintea Întâlnirii. Era greu.
Fără îndoială, subiectul discuţiei păstra atenţia
55
Suspendaţi într-o rază de soare
terranului la limitele cele mai înalte, însă îl epuiza pe
dhan. Întrucât acesta era nevoit să spună nu numai
ceea ce vroia terranul să audă, ci, mai ales, ceea ce trebuia
să înţeleagă. Loan se întrebuinţa la maxim.
„Ei bine, realele produc ovule în timpul fiecărui
act sexual reuşit, eliminându‑le la sfârşitul acestuia.
Gonii nu ratează momentul şi preiau ovulul – cu organul
lor specializat în acest sens – pe care, mai apoi, îl…
introduc înăuntrul dhanilor. E simplu!”, aproape şopti
dhanul. „Şi?”, nu‑şi ascunse curiozitatea terranul.
„Pe urmă, dacă dhanul se află într‑o perioadă favorabilă,
iar sentimentele induse de reală sunt decriptate,
la nivelul psihicului, ca impulsuri de însămânţare,
acesta va înlesni fatima (orgasmul traduse aparatul
terranului) iar dhanul va contopi ovulul cu aşa‑numitul
spermatozoid eliberat de goni. Unicul spermatozoid!”,
preciză Loan.
„Păi… foarte interesant! Dar cine creşte fătul, dhanul?”
„Dhanul!”, fu de acord sachelianul. „Atunci
când cămăruţa zigotului rezultat începe să se dezvolte
în pântecul său.” „Cât de complicat poate fi!”, zise cel
Vechi în timp ce se trăgea de barba tunsă scurt.
Terranul însă părea circumspect. Şi avea şi de ce,
întrucât Loan simplificase atât de tare expunerea încât,
până la urmă, ieşise o minciună sfruntată. „Mare‑Mare
Bhurdha, l‑am făcut să creadă toate astea?”,
se întrebă în gând, contând însă pe ineficienţa traducătorului
miniaturizat.
„Complicat, dar eficient!”, dădu din cap străinul,
convins mai mult de însufleţirea lui Loan, decât de
logica bizarului mecanism de împerechere pe care‑l
propusese acesta.
Dhanul riscă totul pe o singură carte şi întrebă la
rândul său: „Voi cum faceţi?”, iar mai târziu când, în
Ben Ami
56
liniştea cuibului său, rememoră filmul discuţiei, se
înfioră… şi tare se mai tulbură când îşi aduse perfect
aminte discursul „de cristal” al terranului.
„La noi a fost mai greu. O molimă scăpată dintr‑un
laborator a eradicat, în numai o lună, toată populaţia
de sex feminin a rasei umane. De patru secole ne reproducem,
deşi este impropriu spus, prin clonare.”
Surpriza revelaţiei îl aiuri de cap pe Loan. Îşi aminti
ce anume îl frapase când îi zărise în prima clipă. Ar
fi vrut să‑l întrebe dacă‑şi modificaseră deja întregul
sistem genetic. Însă discursul colosului părea o lecţie
învăţată pe dinafară.
„Era un virus atât de specializat în ceea ce făcea
încât ne‑a luat prin surprindere şi ne‑a lăsat aşa. N‑ar
avea nici un sens să‑ţi explic noile mecanisme ale eredităţii
cu care ne batem capul de atât timp. Cert este
că am congelat cadavrele consoartelor şi le‑am studiat
aproape treizeci de ani după aceea. Adică până când
magicianul geneticii moleculare, profesorul Straube,
de la Universitatea Caltech, a fost descoperit, de către
asistenţii săi, în interiorul unui biohazard – pradă
câtorva sute de culturi de microorganisme dintre cele
mai diverse, care‑l invadaseră din tot atâtea vase de
cultură deschise în jurul său. Mare mizerie! Scrisoarea
lăsată, prin care îşi explicase gestul, reprezenta
rodul tuturor experienţelor efectuate de‑a lungul întregii
sale vieţi. Triplul câştigător al premiului Nobel
descoperise, cu aproape patruzeci de ani în urmă, pe
când era doar un biet asistent universitar, un complex
multienzimatic prezent exclusiv în organismul femelei
umane. În mod normal, odată dezvăluite toate secretele
acestuia, a încetat susţinerea financiară a proiectului,
întrucât nu se întrevedeau aplicaţii practice.
O mostră însă fusese păstrată, poate chiar uitată de vi57
Suspendaţi într-o rază de soare
itorul profesor, într‑o incintă frigorifică. Un lucru inutil
dealtfel, deoarece era perfect posibilă sintetizarea
complexului pornind numai de la componentele sale
primare. Timp de zece ani fiola a aşteptat cuminte în
acel aparat o mână care s‑o mute măcar într‑un alt loc.
Aşa o personificase profesorul Straube în scrisoarea
sa. Ce‑i drept, în tot acest timp, alături de fiola respectivă,
poposiseră nenumărate alte flacoane – cu cele
mai bizare dintre microorganismele întrebuinţate în
ulterioarele proiecte. Se pare că plasticul unora dintre
fiole nu a corespuns criteriilor de calitate, pentru că,
de‑a lungul acelor ani, au fost schimbate nu mai puţin
decât şase seturi de fiole. Bineînţeles, de fiecare dată
scandalurile iscate au fost aplanate uşor, întrucât nu
avusese loc nici măcar un singur incident. Milioane de
fiole au fost aruncate la topit, însă nu şi cea care conţinea
complexul multienzimatic Straube. Porii minusculi
ai fiolei permiseseră unei banale tulpini de virus,
să pătrundă înăuntru. Probabil că, vreodată, căldura
unei mâini umane înlesnise prima reacţie dintre cele
două substraturi. Şi sigur că, altădată, un fascicol de
raze gama, ori poate de altă natură, simplificase ecuaţia
viului din acel spaţiu strâmt. Cert este că tot profesorul
fusese cel care, descoperind fiola păstrată ca
prin minune, îi desfăcuse dopul. Posedând o memorie
prodigioasă realizase că produsul său virase de la alb
la roz‑pal şi, resemnându‑se, aruncase fiola în primul
coş întâlnit în cale. Însă incredibilul virus fusese răspândit
în atmosfera laboratorului. Porţile de intrare în
organismele umane femele tocmai rămăseseră fără cifru…
Cum se înmulţea acest călăreţ al apocalipsei, de
ce degrada complexul multienzimatic Straube şi care
era rolul ultimului în interiorul jumătăţii plăpânde a
rasei umane, rămăseseră doar… întrebări. Profesorul
Ben Ami
58
dorise să zguduie lumea ştiinţifică cu o concluzie care
a reuşit, dealtfel, să întoarcă civilizaţia noastră cu circa
două sute de ani în trecut… Decisese să întrerupă
cercetările asupra naturii genetice a fenomenului de
îmbătrânire a rasei umane. Ba, mai mult, să distrugă
toate evidenţele cercetărilor efectuate în ultimele patrusprezece
secole. Motivase că… nu se întrevăd aplicaţii
practice!”
Pentru prima dată Loan observase cum terranul
aruncase o uitătură‑n podea. Maxilarele îi zvâcniseră şi o
venă imensă i se zbătea pe tâmpla dreaptă. Părea că pierduse
din înălţime, însă şi din forţă. Umerii i se mişcară
amplu, iar colosul inspiră adânc şi lacom aerul parfumat
de imperialul‑nopţii. „Fiinţele rămase în viaţă au jurat
răzbunare curiozităţii umane!”, adăugase cel Vechi. Iar
dhanul Loan începu să nu mai fie atât de sigur pe el denumindu‑l
terran. Oricum, micul aparat de tradus nu
funcţiona prea bine şi asta era singura veste bună.
„Suntem homosexuali!”, recunoscu gigantul zâmbind
la lumina lăuntrică a unor gânduri pe care sachelianul
nu reuşise să le deceleze mai devreme. „S‑a
muncit mult la perfecţionarea capacităţilor intelectuale
şi fizice, iar acum suntem din nou întregi şi fericiţi!”
Cuvintele străinului loviră fruntea dhanului,
spărgându‑i cutia craniană şi, înfingându‑se în creier,
continuară să ardă mocnit. Privirea nătângă a băştinaşului
se focaliză dincolo de gigant, încercând să închege
o lume imaginată din genii nebune ce bântuiau
structuri biologice de o forţă ieşită din comun, al cărui
scop în viaţă era alterarea cu bună ştiinţă a ceea ce
aici, pe Sachel, reprezenta cel mai perfecţionat mecanism
natural de dobândire a cunoaşterii. Anumisul!
„Îmi pare rău. Îmi pare rău!”, bolborosise sachelianul
– cutremurat de groază.
59
Suspendaţi într-o rază de soare
„Nu te nelinişti micuţule…”, adăugase colosul lăsându‑şi
palmele pe umerii fragili ai dhanului şi privindu‑l
în ochi. Interpretase greşit bâiguielile acestuia
şi se simţise dator să facă anumite precizări. „Adaptarea
la mediul ostil al Terrei a făcut din noi cea mai
puternică şi mai inteligentă rasă din câte se cunosc.
Fără îndoială că ştim poziţiile în galaxie ale tuturor
planetelor unde au ajuns navele Godharth; voi fiind
doar cea mai apropiată locaţie. Şi una dintre puţinele
civilizaţii care nu s‑a autodistrus. Problema cea mai
importantă, şi care ne‑a… mânat, pot spune, înspre voi
este că: nu putem supravieţui doar prin clonare. Am
atins o limită pe care n‑am fi bănuit‑o în urmă cu patru
secole. Suntem peste trei sute de indivizi clonaţi în
aproximativ opt mii de entităţi. De fiecare. Distincţi,
însă mult prea asemănători. Se pare că încercând să
obţinem capacităţi sporite pentru fiecare individ în
parte, n‑am făcut altceva decât să omogenizăm rasa
umană. S‑o uniformizăm. Pericolul extincţiei a devenit
vizibil cu ochiul liber. Până şi impulsurile sexuale
sunt tot mai slabe pe an ce trece. Şi, ca să fiu explicit,
nu ne mai putem iubi pe noi înşine. Ni s‑a făcut lehamite!
Avem nevoie de cineva diferit, aşa cum voi aveţi
nevoie de… genele şi tehnologia noastră. Nu ne puteţi
refuza oferta! Uită‑te în jurul tău micuţule, a rămas o
groază de treabă nefăcută pe planeta asta. Iar voi sunteţi
atât de primitivi, că la început am crezut c‑am dat
doar peste idioţii ce‑şi exterminaseră, încă din negura
timpului, toate geniile rasei lor.” Exact aşa descrisese
terranul halucinantul plan al Terrei.
Loan nu‑l înţelesese pe moment pentru că o senzaţie
de leşin i se strecurase, ca un şarpe, în coşul pieptului
şi‑şi simţise ochii arzând, incendiindu‑i creierul
suprasaturat de întrebări nerostite. Simţea că nu mai
Ben Ami
60
are aer. Trebuia să facă ceva. Avea impresia că licoarea
dăruită de cei Vechi conţine un compus afrodisiac, fiindcă
atinsese un prag anormal de excitaţie. Gigantul
cu ochi fosforescenţi emana o căldură grea, animală,
care‑i încinsese simţurile stârnindu‑i un dor nebun de
făcut dragoste.
Împleticindu‑se, Loan ieşi afară, în grădina interzisă.
Îşi deschise săculeţul roxal pe care‑l purta la gât,
pe sub roba vişinie, şi înghiţi precipitat o pastilă calmantă
din foi de todef. Îl părăsise pe terran, dar nu‑şi
făcuse probleme pentru că acesta îşi găsise auditoriul
în persoana lui Tahedu, Marele de Sachel. Explicându‑i
acum acestuia ceea ce Loan deja aflase.
Plimbându‑se pe aleile grădinii şi încercând să‑şi
revină dhanul observă cum doi dintre giganţi se
apleacă şi miros un imperialul al nopţii, ţinându‑se de
mână şi pipăindu‑se pe furiş. Din când în când, neştiindu‑se
spionaţi de priviri indiscrete îşi dăruiau unul
altuia sărutări pătimaşe. Greaţa ce‑l cuprinse pe Loan
îi provocă o criză nervoasă, şi nimic nu mai reuşi să‑l
împiedice să vomite violent – în dreptul unei tufe pipernicite
de todef sălbatic. „Două fiinţe mătăhăloase
predispuse la a intra în rut, în lumea mea deosebită
şi delicată şi… normală!”, apucă să‑şi închege gândul
înainte să mai erupă odată, din rărunchi, scoţând afară
până şi rămăşiţele mesei de dimineaţă.
Aşa reuşi băştinaşul să se facă remarcat de către
unul dintre monumentele de proteină umană care, aşteptându‑l
să‑şi revină, îl privi preţ de câteva minute,
de la distanţa ce reuşea să‑i păstreze intimitatea. Loan
însă prinsese cu coada ochiului momentul despărţirii
celor doi iubiţi şi regretul întipărit pe figura celui ce intrase
înapoi în sala de cuarţ. Îl observase şi pe cel care
îl aştepta ceremonios să‑şi şteargă mâinile şi care, apro61
Suspendaţi într-o rază de soare
piindu‑se suficient, îi şopti: „E frumos noaptea la voi!”.
Îndreptându‑se de spate, dhanul îl atenţionă că nu
fusese întotdeauna aşa. Iar terranul, parcă nebăgâdu‑l
în seamă, continuă: „Florile astea albe sunt extrem de
excitante pentru mine. Cred că m‑am lăsat prea mult
în voia simţurilor!”
Contrariat şi neştiind dacă fusese o scuză sau doar
o simplă remarcă, sachelianul se mulţumi să încuviinţeze
printr‑o uşoară înclinare a capului. Gigantul din
faţa lui părea cel mai superb reprezentant al rasei lor,
dar Loan se strădui să nu se lase impresionat. Lucru
la care nu‑l ajută vocea învăluitoare a străinului şi nici
sunetele grave şi masculine care îi încărcau cuvintele
cu magie.
„Fiinţă delicată, ai fost înştiinţată de intenţiile
noastre, nu‑i aşa?” „Nu foarte bine. Mai mult bănuiesc
ce aveţi de gând…”, ingăimă cu voce pierită Loan.
„Şi ce părere ai?”, continuă colosul privind bănuitor
în jurul său. „Poţi fi de acord cu schimbul cinstit pe
care‑l propunem?”
Ce‑ar fi putut dhanul să‑i răspundă? Că înţelegea
dezechilibrul de forţe şi era de acord doar asupra termenului
de ultimatum, neagreându‑l pe cel de pact?
Dar asta doar în mintea sa. Fiindcă îi lipsea curajul
unei confruntări deschise. Şi pentru că avea nevoie de
timp ca să poată desluşi punctele slabe ale filozofiei
sociale a terranilor.
„Vreţi să veniţi cu toţii, aici?”
Străinul păru sincer mirat. Apoi începu să râdă.
„Loan am înţeles că te cheamă. Ei bine, Loan, nu vom
face acest lucru. Cred că vom ajunge la o altă înţelegere.
Vezi tu, ne‑am săturat să fim singuri pe lume.
Da, da!”, adăugă zărind figura uluită a băştinaşului.
„Avem nevoie de o schimbare radicală a tuturor
Ben Ami
62
regulilor,
a comportamentului social. Şi nu în ultimul
rând, a criteriilor pe baza cărora suntem dispuşi să
oferim său să primim afecţiune. Suntem ceea ce vezi
tu acum doar pentru că am considerat esenţial să‑i îndepărtăm
pe cei mai slabi, mai nevolnici. Timpul ne‑a
îngustat orizontul posibilităţilor ascunse în genele
noastre. Nici pe cele rămase n‑am reuşit să le utilizăm
– măcar optim dacă nu maximal. Genofondul unei
rase, dar asta am descoperit abia de curând, trebuie
să conţină o multitudine de elemente redundante. Ca
orice produs natural pe care‑l rafinezi! Odată ajuns în
corp, deşi pare o tâmpenie, el îşi caută vecinii pe care,
parcă ar ţine minte, i‑a avut, vreodată. Acolo, de unde
a fost extras. Şi, într‑un fel, nenorocitul, se dezvoltă
în tine! Elementele astea redundante par a fi cheia pe
care noi am pierdut‑o. De fapt, am aruncat‑o, pentru
că n‑am rămas cu mai mult de doisprezece cromozomi!”
Având impresia că străpunge coaja sub care se
află înţelesurile, dhanul formulă o altă întrebare. La
fel de stupidă.
„Vreţi să ne folosiţi în experienţe?”
„Parcă n‑ai înţelege!”, replicase străinul.
„Vom lua cu noi, prin contract, câteva mii de femei
şi două duzini ca tine.”
„Câteva mii de reale?” exclamă Loan. „Bine, dar
veţi condamna tot atâtea triade.”
„Ei, şi tu, nu exagera micuţule! Doar le descompletăm
pentru o vreme! Peste, să zicem, cinci ani de‑ai
voştri, le aducem înapoi. Unde mai pui că fiecăreia i
se va oferi un recipient special, care va conţine mostre
de spermă adevărată, de la toţi indivizii ce populează
Pământul. Iar premiul cel mare va fi tandemul de
nave interstelare, noi‑nouţe, la cheie, prima clasă. Ei,
63
Suspendaţi într-o rază de soare
ce zici? Te‑a amuţit surpriza? Ofertă generoasă, cum
numai Terra ştie să facă, mititelule!”
„Nu puteţi face asta!”, îi scăpă sachelianului printre
dinţii încleştaţi de furie. Dar nu‑şi continuase ideea.
Nu‑i explicase colosului cum cele câteva mii de cuiburi
rămase fără reale se vor strânge, mai devreme sau mai
târziu, lângă fântânile de sacrificiu. Nu‑i descrisese nici
ritualul la sfârşitul căruia atât copiii, cât şi goniul triadei,
se vor azvârli, cu capul înainte, în întunericul lăcaşurilor
de cult. Departe, la peste treizeci de metri adâncime.
Nu‑i spusese nici măcar că dhanii puteau rezista
tentaţiei de a împlinii acea veche Lege Dreaptă.
„Isteria provocată de toate miile acelea de anumisuri
însingurate va răspândi, în lumea largă, informaţii
despre cine au fost fiinţele dragi sacrificate fântânii
cuibului. Sachel va deveni un Bhurdha de sunete
stridente şi de imagini fără sens. Iar toate triadele vor
înceta – pentru o vreme – să mai schimbe informaţiile,
atât de vitale altădată!” La toate acestea se gândea
dhanul în timp ce lacrimi de durere şi neputinţă se
rostogoleau pe faţa sa creolă. Ţipetele înăbuşite îi fugăreau
miliarde de celule prin vene, alarmând gena
violenţei, trezind‑o din amorţire, pentru o cursă care
începuse şi la care ea ratase startul.
Principalul mecanism de apărare al organismului
se declanşă cu intensitatea fenomenelor biologice
primare, cu viteza lor inumană de propagare. „Poate
nu este prea târziu să se mai îndrepte ceva!”, gândise
atunci primul dhan răscolit de furtuni celulare controlate.
Pentru un timp, colosul terran aşteptase un răspuns.
Acolo, în noaptea aceea senină şi crudă.
Dar cine să il fi dat? Fiinţa plăpândă ce sughiţa de
plâns, cu capul prins între podurile palmelor?
Ben Ami
64
Faţa imobilă a terranului se apropiase de dhan şi
şoptise: „Cât eşti de frumos, delicatule!”, apoi terranul
se îndepărtase, permiţându‑i lui Loan să vibreze
singur, în aerul înmiresmat al nopţii. Ca după o fatimă
ratată!
Întâlnirea cu monumentele de carne sosite de pe
Terra declanşase în interiorul dhanului o serie de evenimente
biologice, de a căror importanţă s‑a ţinut cont
până şi în ulterioara „Istorie modernă”. Foamea cumplită
a acestuia – manifestată la întoarcerea în intimitatea
propriului cuib – îngrijorase cele două treimi ale
triadei sale. Comentariile asupra prestaţiei sale sexuale
din noaptea de dinaintea Marii Plecări fuseseră
descrise separat, într‑o lucrare absolut încântătoare,
ce poate fi lecturată de către toţi cei interesaţi. Există
acolo pasaje întregi de poezii stranii, ce închipuie imagini
în care zâmbetele copiilor sunt împletite absolut
superb cu răsăriturile celor doi Bhurdha sfinţi, cu foşnetele
tufelor de todef în bocetul vântului de miazănoapte,
cu licăririle valurilor în lumina stelelor.
Fania povestise cum goniul său o penetrase într‑o
clipă lungă cât eternitatea, în timp ce Loan le cânta
despre visurile de iubire ale triadelor de îndrăgostiţi,
despre jocurile din jurul focurilor de tabără. Despre
lungile marşuri ale adolescenţei, în care culegeau planeta
de monştri şi‑şi cunoşteau sufletul unul altuia.
Săruturile fierbinţi ale dhanului îi înveliseră coapsele
şi pulpele şi sânii mici. Fesele i se deschiseseră
sub frământarea mâinilor goniului, iar dhanul Loan
îl întâlnise pe Girth în interiorul ei primitor, pe care
îl dezvăluise bucuroasă în întâmpinarea virilităţii lor
semeţe. Îmbătată de o fericire fără margini, frumoasa
reală îşi ridicase trupul doar pentru a şi‑l coborî imediat,
plimbându‑se de‑a lungul tuturor celor şase mii
65
Suspendaţi într-o rază de soare
de văi înverzite şi de piscuri înzăpezite. Atât Loan cât
şi Girth supravieţuiseră devastatoarei fatime finale.
Dar toate acestea sunt descrise mult mai bine în
celebra lucrare la care s‑a făcut referire mai devreme.
Cu adevărat importante rămân însemnările privitoare
la momentul de introspecţie al dhanului Loan, poziţionat
temporal la sfârşitul acelui – magnific descris
– act subtil. Simpla înregistrare a ideilor născute în
mintea dhanului, bineînţeles şi ca o consecinţă firească
a descătuşării mecanismelor biotice de apărare ale
acestuia, ne dezvăluie premisele care l‑au determinat
să întreprindă viitoarele sale acţiuni.
Prin urmare, ştim că odată întors l‑a cuib îşi recunoscuse
– în faţa Faniei şi a lui Girth – vinovăţia
inducerii în eroare a terranilor, atunci când deformase
prezentarea ritualului de împerechere. Fusese, fără îndoială,
ideea lui, toţi ceilalţi sachelieni aprobându‑i‑o.
Avem referiri şi la momentul de intimitate din
viaţa hexului, când tânărul Lokgi îi asigurase că va
deveni preot al Stelei. Cei trei maturi se abţinuseră cu
greu să nu izbucnească în râs privind la mititelul bosumflat
care îi dispreţuia pentru că „se înrobiseră – cu
propriul consimţământ – la giganţii ăia răi…” Şi pentru
ca triada să‑l înţeleagă mai bine, adăugase: „Ce fel
de părinţi sunteţi voi dacă nu‑mi mai puteţi asigura
şansa de folosire a anumisului?”
Deasemenea, dispunem de câteva imagini amintindu‑l
pe Frea, însă aşa cum îl vedea Girth…”era prea
mic pentru a discerne întâmplările, trebuia ferit de
duritatea părerilor lui Lokgi. El mai vroia încă să se
joace, să râdă, să‑şi strice jucăriile şi să‑i decapiteze
lui Jahne păpuşile… Un mic goni pornit în aventură
spre propria pădure populată cu ursuleţi Rex… Cel
mai pur dintre noi.”
Ben Ami
66
În ceea ce o priveşte pe Jahne, lucrurile sunt un
pic neclare, întrucât informaţiile provin din mai multe
surse, inclusiv – ca o curiozitate – de la Casa Securităţii.
Se pare că mica reală aşteptase răbdătoare ca fraţii
săi mai mici să adoarmă, apoi dăduse buzna în camera
maturilor numai pentru a le comunica două observaţii
personale. Prima se referea la zidul ce înconjoară
grădina Templului…”este prea uşor de escaladat!”
Jahne poate fi iertată, gândiseră atunci maturii, înţelegându‑se
din priviri. Însă a doua observaţie lăsase
triada incapabilă de vreun comentariu. Dezarticulată.
„Terranii sunt plini de mister!”
Iată de ce, în scrierile lui Loan, apare consemnat
următorul început de idee: „Mă tem c‑o voi dezamăgi
pe Jahne în două rânduri. Întâi va fi geloasă pe mine
când va afla că voi pleca cu nava străină, şi apoi…” Din
păcate, manuscrisul original se opreşte aici. Însă peste
întâmplările ulterioare acestora nu planează foarte
multe semne de întrebare. Ştim că Loan se hotărâse
să‑şi sacrifice triada, călătorind înspre Terra împreună
cu cele o mie de reale voluntare. În fond, barbarii trebuiau
izgoniţi în lumea lor primitivă.
Când le comunicase dorinţa sa, Fania şi Girth izbucniseră
în plâns. Nimic nu mai putea fi ca înainte. Îi
promiseseră că‑l vor aştepta şi, istoviţi de întâmplările
de peste zi, adormiseră îmbrăţişaţi. Toţi trei, pentru
ultima oară.
Cu sufletul suspinând a moarte, după cum a rămas
scris în istorie, dhanul Loan îşi concentrase, la
sfârşitul acelei nopţi, întreaga capacitate de transmitere
de care era în stare. Toată viaţa sa încăpuse într‑un
ultim mesaj de adio, un admirabil strigăt de deznădejde
adresat tuturor receptorilor de pe Sachel. Anumisul
său pierduse pentru totdeauna funcţia informa67
Suspendaţi într-o rază de soare
ţională. Dar fusese o consecinţă perfect justificată de
activarea mecanismului biotic de protejare a speciei.
Fusese primul dintr‑un lung şir de eroi pe care încă îi
mai plângem.
Din fericire, ultimul său… zbor a fost decriptat, simultan,
de către dhanii aleşi (mult mai târziu) să facă
parte din Forţa de Contact, actualul Serviciu de Pază
a Frontierei. Cele aproape două decenii scurse de la
Marea Plecare n‑au reuşit să acopere de uitare „Manifestul
pentru Sachel” al dhanului cunoscut şi astăzi
sub numele de Loan cel Dintâi…: „Dacă voi avea şansă,
peste câţiva ani mă voi întoarce la cuibul meu, cu
sentimentul împlinirii. Copiii voştrii vor fi de acum
mari şi vor înţelege că m‑am străduit de acolo, din Locul
Blestemat, să le asigur o viaţă mai bună. Niciodată
genele unor barbari nu vor impurifica moştenirea
genetică ce o vom lăsa urmaşilor noştri. Cu ajutorul
tuturor umilinţelor lumii va fi plătit preţul umanităţii
dinăuntrul fiinţei noastre. Declanşând cele trei mecanisme
biotice sacre şi aşteptând clipa maturizării propriilor
simbionţi, vom atinge pragul necesar următoarei
faze de existenţă. Iar când şi gena violenţei îşi va
fi consumat rolul, Sachel va fi liberă sau nu va mai fi
deloc! Dacă drumul de întoarcere nu se va opri în propria
fântână de sacrificiu, împlinind ritualul străbun,
uitaţi‑ne! Promitem în schimb să lăsăm în urma noastră…
pustiul! Pentru că doar firele de nisip ale timpului
vor reuşi să măsoare grozăvia faptelor noastre. Şi
doar Micul şi Marele Bhurdha vor mai putea să ne
ierte, atunci când, obosind să ne mai vegheze odraslele,
vor înghiţi Sachelul şi odată cu el, amintirea unei
rase… subtile! Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!”
Manifestul pentru Sachel rămâne, fără îndoială, o
promisiune cu valoare de simbol. Pentru că terranii
Ben Ami
68
s‑au dovedit a fi o rasă îngrozitor de inteligentă. Odată
ajunşi pe Terra, dhanii însoţitori ai realelor au fost
supuşi, fără nici o excepţie, unor experienţe înfiorătoare.
Viaţa lor s‑a scurs prin tuburile cu care au fost
conectaţi la aparatele de citire a informaţiilor stocate
în creier. Şi nu numai acolo. Gena violenţei n‑a mai
avut timp să‑i ajute. Tehnologia giganţilor cu ochi fosforescenţi
întrecea chiar şi visele rasei noastre.
Nu ştim prea bine cum s‑a întâmplat! Cert este că
geniile alea biomecanoide ne‑au aflat secretele. Şi, din
fericire, TOATE secretele. Tehnologia lor nenorocită
le‑a întrecut imaginaţia, i‑a trădat! Se pare că, atunci
când au decriptat informaţiile… din Loan, au deschis,
de fapt, dopul celei de a doua fiole! Şi n‑au dat peste
vreun complex multienzimatic alterat, ci peste unul
informaţional. Proaspăt. Perfect compatibil cu substratul
lor genetic. Cu genele lor excepţionale.
N‑am tânjit niciodată şi nici n‑am avut curiozitatea
să ne închipuim chinurile pe care le‑au suportat
atunci când organismele lor per‑fec‑te au început
să… construiască, într‑o singură generaţie, şi în numai
două săptămâni, anumisuri.
Cert este că după cinci ani de sclavie, noi tot nu
învăţaserăm cum să ridicăm de la sol cele două nave
făcute cadou. Însă, după alţi şapte ani, patru dintre realele
noastre au reuşit să aducă acasă navă terrană Caligula,
iar ca material ştiinţific, cele douăzeci şi patru
de compartimente frigorifice transparente – depuse
în modernul institut de biologie construit la periferia
Lempesului – în care odihnesc tot atâţia terrani. Ultimii
terrani! Cei mai puternici dintre ei, care au înnebunit
la urmă.
Coloşii cedaseră doar în faţa nebuniei iscate de
fluxul informaţional al acestuia. Pe care n‑au reuşit
69
Suspendaţi într-o rază de soare
să‑l controleze, oricâte sisteme sofisticate de bruiaj îşi
montaseră în tot corpul.
N‑am fost siguri că Bătrânele învăţaseră prea bine
limba terranilor, dar au putut preda lecţii de pilotaj
celor care activează astăzi în Serviciul de pază al Frontierei.
A fost si motivul pentru care povestirile lor au
contat foarte mult atunci când s‑a dorit publicarea
unei „Istorii Blestemate”.
Unii dintre noi se mai distrează încă, stingând luminile
sălii unde aceştia sunt expuşi. Şi, oricât de liniştiţi
ar părea că stau, cu ochii ăia ai lor fosforescenţi
reuşesc să străpungă atât întunericul cât şi stratul gros
al gheţii. Acum, chiar şi morţi, par tot atât de înspăimântători
pe cât i‑au părut lui Loan atunci când şi‑a
activat gena violenţei cu secvenţa rămasă, pentru totdeauna,
în memoria noastră colectivă: Sachel nerdu,
Nerdu, NERDU!
70
Suspendaţi într‑o rază de soare
Vremea e o curvă bolnavă, îmi zicea bunicul când,
ascunşi în tufişurile dese de la marginea pădurii, uzi
până la chiloţi şi îngheţaţi ca nişte curci proaste, urmăream
o turmă de porci mistreţi care‑şi făceau de cap
prin culturile oamenilor din satul meu natal, într‑o
dimineaţă naşpa de februarie. Am încercat să ascund
gândul ăsta cat am putut de tare, dar n‑am reuşit mare
lucru, Memo cred că deja l‑a înregistrat şi când Cineva
o să dea peste el o să înţeleagă ce cred EU în clipa
asta. Cineva scrobit şi plin de băşini. Cineva care acum
doarme şi‑l doare în cur pentru încă vreo 70 de ani
de acum înainte. Şi cum afară plouă de trei zile doar
n‑o să gândesc altceva ca să dea bine în vreo Cronică
Glorioasă a unei Fugi Bezmetice. Sunt doar un expat,
unul dintre cei 145 care au ales să facă ce‑a mai rămas
de făcut ca să fie bine şi s‑o luam de la capăt undeva,
la mama‑dracu! Şaptej’ de ani în viitor. Şi‑acum dorm.
Autodocul trebuie să‑mi schimbe ficatul. Mi‑a cedat,
nenorocitu’, mi‑a furat o oră şi optsprezece minute
din programul de muncă. Da‑n patru ore aveam să
am unul nou‑nouţ, pe care am să‑l chinui cu cockteiluri
ca pe ultimul. Ce paştele mă‑sii, dacă tot sunt gratis,
măcar cu atât să m‑aleg! Am început să alerg în picioarele
goale sub un soare arzător care‑mi încingea
ceafa şi‑mi frigea pulpele goale, pe‑o câmpie plină de
cactuşi pitici. Ştiam că visez. Eram în plină operaţie
şi avea să mai dureze până când braţele roboţilor o
71
Suspendaţi într-o rază de soare
să‑mi lase maţele‑n pace. Celulele stem cerşeau o perioadă
de adaptare pentru completa redresare a funcţiei
hepatice. N‑aveam nevoie de complicaţii aşa că m‑am
concentrat la alergare, asudând ca un porc în soarele
ăla infernal. Asta până când mi‑am dat seama că am
nevoie de o fântână, de un iaz, de o cişmea. Şi‑un lac
era bun, în pizda mă‑sii! că doar nu voiam să mă piş
în ele, sau să‑mi fac freza. Mi‑era sete!
De sete ce‑mi era până la urmă m‑am oprit, am
pus un genunchi în pământ, am prins în mâini un cactus
mai rotofei, i‑am pliat spinii cât de bine am putut
şi‑am muşcat din el. Şi el m‑a muşcat de faţă. L‑am mozolit
bine de tot, căutând cu limba toate picăturile de
lichid. Da’ mi‑am amintit imediat că‑i doar un vis. Nu
mă filma nimeni. Să te chinui să dai limbi unui cactus
ar fi fost un hit viral în orice reţea socială. Dacă ar mai
fi avut cine să le acceseze. Bine că Memo nu putea pătrunde
atât de departe, da’ doar gândul ăsta nu putea
contrabalansa ceea ce deja s‑a întâmplat. Oamenii au
plecat. Au rămas doar câteva culte religioase, bolnavii
incurabili, nebunii şi cei de la ExoGreen. Bine că mi‑am
adus aminte… Apoi m‑am trezit. Şi‑am uitat.
Cum dracu’ la mine trec astea patru ore în doar zece
minute? Numai ce alaltăieri m‑a ţinut Fox două ore
încontinuu povestindu‑mi un singur vis. Noroc c‑am
râs de credeam c‑o să‑mi crape ochii‑n cap când mi‑a
zis că era prin Caraibe, încinsese o puicuţă cu ţâţe gigantice,
dansase cu ea o noapte întreagă, şi când a fost
la o adică a scos din chiloţi tot puţa lui de plastic, cea
de zi cu zi. Puicuţa s‑a pus pe ţipat şi el s‑a trezit. Crezuse
că‑n vis o să fie el, ăl de dinaintea episodului cu
cerbii lopătari. I‑am căutat atunci instrumentu’ până
şi cu Augument5 şi aproape 300 de insectoizi setaţi pe
infraroşu, şi tot n‑am găsit nimic. O să i‑o pună la loc
Ben Ami
72
ăştia abia peste 70 de ani. Da’ să‑ţi vrei înapoi ştecheru’
când tu abia‑l găseşti să‑i tragi o pişare cumsecade e
masochism curat. Fi‑ţi‑ar gena de râs!
Când m‑am trezit el deja huruia câteva containere
prin cala navei. L‑am rugat să dea mai încet muzica
aia deprimantă. Da’ cred că mi‑a ieşit un miorlăit
patetic! E schizofonică. Voyageru’ pizdii! Extrage doar
esenţa sunetelor iniţiale, i‑am spus‑o de atâtea ori încât
m‑am scârbit. Mă buimăceşte, şi acum chiar n‑am
nevoie de asta.
Privesc în locul unde ar fi trebuit să găsesc o rană
mare şi urâtă, şi abia îmi dau seama că pe acolo mi‑a
intrat un ficat nou în burtă. O linie subţire îmi traversează
în diagonală aproape un sfert din abdomen.
Am impresia că‑mi strălucesc muşchii sub piele, da’
e doar o altă imagine reziduală datorată multiplelor
mele dependenţe. Autodocul se tot străduie să mă cureţe
de metaboliţi secundari, ori de câte ori are ocazia.
Da‑s mereu cu un pas înaintea lui.
Sunt PROASPĂT! Mă desfac din chingi şi păşesc
icnind către frigiderele cu haleală. Trebuie să‑mi disciplinez
cumva noul recrut şi vechiul stomac, aşa că
apuc, desfac şi înfulec la repezeală un pachet de pastă
mâzgoasă şi uleioasă. Citesc eticheta: 4532 de calorii.
Şi‑atât, că n‑am pretenţia să ştiu din ce‑s făcute. Sunt
perfect digestibile şi mă cac regulat, ori asta e aproape
tot atât cât îmi doresc de la ele. Da’n timpul ăsta impresia
că am uitat ceva esenţial îmi tot dă târcoale. Uite,
chiar acum! Nu trece o zi fără să‑mi treacă prin minte.
Fox sudează două bare la capete şi aş striga degeaba
la el să oprească muzica. Mă gândesc să‑i trimit
în vizită pe la urechi o cheie franceză, cât să mă fac
mai bine înţeles, da’ mi‑e că iar pierdem, ca săptămâna
trecută, o juma’ de oră numai ca să punem ordine
73
Suspendaţi într-o rază de soare
în scule, başca ora pierdută ca să prindem trei perechi
de fluturi skipper ale căror containere nu apucasem să
le umplem cu zer. Am alergat atunci după nenorociţii
ăia mici prin cală până ne‑au pleznit tâmplele.
Acum nu‑ş de ce s‑au deschis trapele exterioare.
Măcar sunt sigur că n‑a comis‑o Fox. Am stat cu ochii
pe el şi nici n‑are casca pe cap, să zici c‑a gândit‑o din
greşeală. Pişăciosu’ ăsta de octombrie e de vină, sau
poate c‑au venit băieţii. Mai sunt doar vreo patruj’
de ore până la Primul Impact şi ar cam fi vremea să
sosească de pe unde au pompat date în Memo. Sunt
simpli tehnicieni, nu‑s expaţi şi lumea e mai nasoală de
la o vreme pentru unii ca ei. Au rămas destui nebuni
care în ultimile zile se cred regii lumilor decăzute. Şi
cu toate procedeele de securizare a aeroporturilor, a
facilităţilor nucleare şi a tuturor laboratoarelor rămase
în urma noastră, tot am vizionat imagini cu patru
oraşe aproape rase de pe suprafaţa pământului.
Când bate vântul ies la iveală tot felul de gunoaie.
Şi asupra noastră s‑a tras acum vreo cinci zile, pe
când ne întorceam de la o hăituială de murine. Când
am început să facem acrobaţii prin aer, încercând să
scăpăm de tirurile lor să vezi chiţăiala dracu’ ce‑a început.
Am scăpat uşor şi cuştile nu s‑au deschis, că
nu‑ş cum mai ajungeam la bază dacă ne fugăream
prin elicopter cu şapte duzini de şobolani agitaţi. Începusem
să am filme în slow, cu şobolani care planează,
apoi ţâşnesc şi mă muşcă de ochi.
— Alan, ai băgat caii ăia în zer? Mă întorc, mă uit
în ochii lui injectaţi şi dau din cap. Cum dracu a ajuns
ăsta în spatele meu?
— Caii sunt la murat încă de ieri, dorm de put, l‑am
asigurat. Da’ cine crede că‑n zer‑somn doar dormi şi
atât… sigur are buba‑la‑păr. Scrobiţii de la PowerTron
Ben Ami
74
au minţit o lume întreagă cu testele lor măsluite, şi
chiar în secunda asta un miliard de oameni halucinează
la greu în zer‑criptele individuale sau familiale. Şi‑o
să mai exerseze încă vreo 70 de ani.
Dacă m‑ar stârni cineva aş paria că mai mult de jumătate
dintre ei n‑ajung întregi la minte, la destinaţie.
Oricum, doi la sută vor fi pierderi nefericite datorate disfuncţionalităţilor
tehnice. Eu cred că şi la valoarea asta
PowerTron a mâncat cu polonicu’. Dar dacă omenirea
optimizată n‑a strâmbat din nas când a citit Memorandumul
lor, în care erau şi alte cifre, cu mult mai îngrijorătoare,
de ce să‑mi fac tocmai eu un punct de reper
din toată afacerea? Au halit‑o ca pe‑o prăjitură. Acu’
s‑o digere!
Proteza mâinii stângi mi se blochează în timp ce
mă chinui să împing o pereche de iaci în dezinfectator.
Am uitat intenţionat să‑mi pun casca pe cap, aşa
că‑mi antrenez noul ficat anesteziindu‑l pentru început
cu un cocktail de zer‑de‑puţă‑de‑maimuţă, cum zicea
instructorul nostru, Dumnezeu să‑l odihnească!
Tare bun mai era omu’ ăsta şi multe d‑alea bătrâneşti
ne‑a mai învăţat. Cocaină, metamfetamină şi ceva praf
de ciupercuţe colorate cumsecade, doişpe vitamine şi
trei factori de creştere, un penetrator de barieră hematoencefalică
şi un optimizator de scânteie neurală.
Ne‑a învăţat cum să ne pişăm în imponderabilitate fără să
ne spălăm pe dinţi prea des. Ce sens avea să înregistreze
Memo cam câte idei îmi treceau mie prin cap în primele
minute după ce‑mi injectam o doză? Sau cum
îmi triplam forţa fizică. Sau cum simţeam că dobitoacele
chiar înţeleg ce le explic. Zău că dacă‑mi bateam
capu’ dresam măcar o pereche de viermi!
6800 de specii‑Top! asta a fost treaba noastră şi mâine,
pe la amiază, zic că terminăm. Să prinzi, să anali75
Suspendaţi într-o rază de soare
zezi, să pui un diagnostic corect, să etichetezi şi să le
bagi la zer‑conserve poate părea o muncă plăcută când
terorizezi o echipă de 200 de scrobiţi. Dar, pentru asta
s‑au antrenat, cam zece ani, expaţii, cei ca mine şi ca
Fox, aşa că doi inşi pentru o navă‑container s‑a căzut
de acord că ajung. S‑au semnat protocoale, s‑au sigilat
depozite, trebuia să ridicăm pachetele şi cu asta basta.
Da’n isteria plecării navelor‑mamă pe traiectorii care să
nu intersecteze viitoarele fragmente cosmice, am rămas
doar noi să ne ocupăm de lucrurile cu adevărat
importante. Cin’ să te streseze când ai sute şi sute de
noi metaboliţi secundari în tine care să te giugiulească
grijulii, atenţi cu toate sentimentele tale nasoale, cu
toţi gărgăunii din cap, care să te facă imun la orice tip
de stres? Nu, pe bune, acum! Cu un gest reflex, mi‑am
smuls casca de pe cap. Când dracu mi‑am pus‑o? Poate
îl rugăm pe Memo să ne facă un ultim serviciu înainte
să adormim în sicrie. Sau poate că lasă!
Aşa că uite‑ne aici, ascultând la nesfârşit „Punctul
Albastru Pal” al distruşilor de la Voyager Life, numai
pentru că aşa vrea Fox, drogaţi în ultimu’ hal, mai bogaţi
cu câte un membru artificial de capacitate grea,
cu rinichi şi ficaţi noi, fumând ce vrea peleu’ nostru şi
muncind ca un muşuroi de scrobiţi douăj’ de ore pe
zi, fiecare în parte mai lungi decât toată moartea la un loc.
— La‑la‑la, la‑la‑la, la, la, fredonează drogatu’,
şi‑mi vine să alerg spre el, să‑i articulez un lăboi peste
ceafă, să‑l trezesc la re‑a‑li‑ta‑te, şă‑şi vină în fire! Eu
încerc să dorm alea patru ore, mai mereu crezând că
fumez un joint şi nebunu’ ăsta se trezeşte c–o faţă de
zici c–a venit din concediu. Doarme cu cactusu’n braţe
şi sper să n‑o iau razna crezând că ASTA poate fi o explicaţie
logică. Pentru că nu există explicaţii logice! I l‑au
livrat cei de la ExoGreen doar pentru că a comentat la
Ben Ami
76
o fotografie de pe site‑ul lor. În două săptămâni a făcut
deja fixaţie. Îi zice… Urâţica mea! Şi uite aşa mă duc
eu pe copcă visând că limbuiesc cactuşi. Şi imaginea
Inei se prăvăleşte goală peste mine, şi‑mi aduc aminte
de pulpele ei calde, da’ şi de ziua când am îngropat‑o,
şi cum stăteam cu fiu‑miu pe marginea gropii şi cum
ne uitam ca proştii în ea, neînţelegând niciunul dintre
noi ce ni s‑a întâmplat.
Ies din navă, fără să mă vadă Fox, alegând să n‑o
iau razna. Ca şi atunci. Fac doi paşi prin ploaie si fut
cinci pumni într‑un pom… în timp ce‑mi aduc aminte.
Pe Alex l‑am îmbarcat pe prima navă‑mamă care a
plecat. Am atins butonul zer‑criptei cu mâna mea. I‑am
potrivit casca pe cap fără să mă vadă nimeni, i‑am ascuns
mini‑Memo‑ul de 32 de peta în buzunarul de la
piept şi l‑am pornit. Apoi ne‑am privit în ochi până ce
zerul l‑a acoperit în întregime. Nu ne‑am spus cuvinte
pentru că nu mai avea nici un rost. Eram unul dintre
cei 145 care ştiau ce trebuie făcut, reuşeam încă să ne
gândim la viitor şi plasam copiilor noştri lucruri care
să‑i transforme în zeii noii lumi spre care rasa umană
se aventura. Ceilalţi, dormind, vor fi doar sclavii lor!
Optimizarea Umanităţii a fost perioada în care am
jurat că voi fructifica orice ocazie care mi se va mai
ivi, indiferent de natura ei şi de consecinţele imediate
sau viitoare. Semnătura noastră rasială avea să dăinuie
pentru că aşa am hotărât în ziua când Dumnezeu
a dorit‑o lângă el pe Ina mea, în săptămâna când ea
s‑a chinuit să mă facă să‑i promit că Alex va reuşi în
locul nostru, într‑o viaţă care nouă ne‑a fost refuzată.
A murit în braţele mele puternice, răpusă de virusul
Apophis, acum opt ani, două luni, şase zile, trei ore şi
douăsprezece minute. Şi stelele n‑au mai strălucit atât de
tare pentru mine niciodată.
77
Suspendaţi într-o rază de soare
Cum ploaia rece îmi spălase stratul de contactor fin
de pe conductorii căştii, mi‑am dat seama că e momentul
să intru în navă, să‑mi cataloghez specimenele
lăsate de izbelişte acum şase minute şi să‑mi fumez
trabucul etnobotanic de după amiază. Mi‑am aruncat
casca, am luat alta, am fixat‑o pe chelie, am gândit
„trusă de scule” şi‑un robot şi‑a mişcat curu’ să mi‑o
aducă în timp ce eu îmi răsuceam o babaroasă de toată
frumuseţea. Şi‑al dracu’ să fie ăla care minte, da’
iar mi‑a trecut prin chiflă că uit un lucru important.
Mi‑am răscolit la nimereală fişierele personale din depozitul
Memo, încercând să prind din urmă ideea. Şi
degeaba. Fugise! Devenea din ce în ce mai frustrant.
Cu coada ochiului reţinusem figura înmărmurită a lui
Fox. Mă privea în felul în care cred că s‑ar uita la un
pui de cimpanzeu înnebunit de frică care, pândit fiind
de un exemplar adult, în loc să muşte dintr‑o banană
şi‑o‑ndeasă‑n cur.
— Fox?
— Alan?
— La ce‑ai rămas aşa, cu ochii pă mine?
— Mă gândeam, recunoscu Zeul Puţelor de Plastic.
Şi când începusem să mi‑l închipui cu o tiară pe
cap şi cu un penis translucid în mână pe post de sceptru,
adăugă: eşti sigur că trebuie să mergem până în
Cordilieri? Şi‑abia atunci mi‑a scăpat, fără să fi vrut
asta.
— Te pomeneşti că ai program de cordeală cu Urâţica?
Şi‑am început să mă sparg de râs în timp ce el, nu
cred că doar mi s‑a părut, da’ chiar roşise! Şi‑a început
să se şi învineţească, parcă!
Apoi s‑a deschis trapa exterioară, aerul cald a fâsâit
pe când ieşea din cală şi‑au intrat înăuntru Mishimoto,
Meiji şi Daigaku. Erau primii care soseau tocBen
Ami
78
mai de la JAXA, agenţia spaţială japoneză, cu o navetă
suborbitală. Aş spune că exact la ţanc.
— Domnul Alan, domnul Fox? Şi s‑au înclinat
către noi, aproape obligându‑ne să‑i imităm! Băieţii
veneau cu „veşti”. Erau high, ce să mai! Pe una dintre
reţelele sociale apăruse o ştire neverificată de nimeni
despre un plantoid gigantic, Gargantua Sky Prototype,
pe care cei de la ExoGreen cică l‑ar „seta” pentru a
împiedica împrăştierea magnetosferei. „Vestea” însă
nu străpunsese sociofiltrul lui Memo, care decisese că
valoarea de verosimilitate aferentă ştirii nu merita nici
măcar comentată. Şi cum noi insistam să fim în grafic,
şi mai eram şi ultima navă‑container care trebuia să părăsească
Terra… În mod evident, nu mai avusesem timp să
palpăm mamelonii reţelelor.
— Acum să fim serioşi, l‑am auzit pe Fox făcându‑şi
curaj să comenteze, cât de mult mai contează o
iluzie în plus? i‑am prins zâmbetul şi l‑am pus în insectar
, avea dreptate, tâmpitu’! Hai, mai bine să dăm o buză
la un coniac. FAC EU CINSTE! Şi patru perechi de
ochi, dintre care trei oblici, au început să strălucească
la comandă. Scamatorul Fox a scos un butoiaş de
Hennessy, vechi de 112 ani, şi ne‑am pus pe treabă.
Am vrut s‑arunc o căutare rapidă în Memo da’ am
renunţat. Zeul Puţei era Omul Zilei. Când i‑am îmbălsămat
în zer pe fraţii zen erau muci de beţi. Să dormi
beat ceva peste 70 de ani era o performanţă fabuloasă
la care, sincer să fiu, nu mă gândisem niciodată. Am
sigilat sicriele petrecăreţilor şi‑am căzut de acord cu
Fox că‑s destul de departe Cordilierii şi că trei perechi
de lame, sau ce‑or fi fost ele, n‑au cum să fie mai interesante
decât o pereche de urşi bruni. Aşa c‑am decis
să ne consumăm ultima excursie prin Munţii Carpaţi.
A, şi n‑am mai dormit deloc.
79
Suspendaţi într-o rază de soare
Când am ajuns în preajma plantigradelor se făcuse
ziuă şi noi eram un pic mahmuri, aşa c‑am bagat o
doză, la plezneală, nu se ştie niciodată. Memo recartase
deja regiunea deturnând un satelit subsincron de
pe o orbită eliptică. Conectaţi la Augument5 şi ajutaţi
de‑o duzină de insectoide ne‑am delectat o vreme cu
imaginile acestor mamifere imense, în timp ce devorau
un stup de albine sălbatice. Dacă stau să mă gândesc
mai bine l‑aş strânge de gât pe scrobitu’ care ne‑a
repartizat cele 6800 de specii‑Top. Colectarea celor mai
mari animale de pe Terra căzuse fix pe cocoaşa noastră.
Alaltăieri făcusem cu Fox o socoteală şi‑am remarcat
c‑am pierdut doisprezece androizi, adică pe toţi,
când am capturat perechea de balene albe; am pierdut
absolut toţi păsăroizii când am pus la rece perechile
de elefanţi, rinoceri, girafe şi restul cărnii africane;
şi‑am mai rămas cu 300 dintre cele 6000 de insetoide
de tranchilizare. Cred că am prăpădit tehnologie de‑o
valoare imensă. Ce să mai încolo şi‑ncoace, aveam în cală
o scumpete dă animale!
Colectarea urşilor s‑a dovedit a fi floare la ureche,
ce‑mi inchipuisem eu? Mai ciudat a fost mesajul pe care
l‑am găsit înfipt în bradul din poiana de unde i‑am
săltat. Lipit cu bandă adezivă de scoarţă, cuponul zicea
grav: Terminal 09834 GSP. Gargantua Sky Prototype,
haida de, atât de departe? Da’ când am intrat în navă şi
ne‑am luat cu încoţopenirea‑n zer a ultimilor douăzeci
de amărâţi care deja sosiseră după ce‑şi riscaseră viaţa
în diferite colţuri ale planetei pentru ca Memo să nu
crape prematur, am uitat de EL. Unii dintre ei chiar arătau
rău, săracii! Navele‑mamă consumaseră treizeci la
sută din oxigenul atmosferic la decolare, pârjoliseră şi
douăzeci şi trei la sută din volumul stratului de ozon,
şi pe unii îi cam ocolise norocul, aşa că semnele vitale
Ben Ami
80
ale gagiilor ăstora arătau cu degetul către autodocuri.
I‑am trecut la regenerare între 20 şi 48 de minute, apoi
i‑am înfofolit în zer. Lumea pe care‑o ştiam noi se cam
ducea dracu’ şi cu cât întârziam mai mult cu atât părea
că vrea să ne ia cu ea, nebuna.
Care mai de care îşi închipuia că avem nevoie să
ne împărtăşească impresii despre cum se vede Astarte
în dansul ei mortal către Lună, despre calculele făcute
şi refăcute, despre şansa de trei la sută ca lovitura
frontală să devieze satelitul pe o traiectorie oscilantă
care să nu intersecteze nici măcar Centura van Allen.
Ne băgau filme‑n cap, ne ţineau din treabă! „Anomaliile
magnetice vor determina pierderea magnetosferei
Terrei în proporţie de optzeci la sută, stratul de ozon
dispărând definitiv”. Mesajul adăstase o zi întreagă
pe toate posturile TV din lume. Nu era clar? Cui mai
păsa dacă Luna va supravieţui sau nu impactului? Pe
cine mai interesa că sunt „fix nule” şansele ca bucăţi
din Lună să ajungă vreodată pe Pământ? Oamenii
deja îşi găsiseră un sistem dual cu condiţii 99,9% asemănătoare
Pământului, o alternativă călduţă a iadului
iminent, şi asta era cea mai bună rezolvare a ecuaţiei
viului pe planeta care va rămâne în continuare albastră
şi va fi recunoscută a fi leagănul omenirii. Koneţ filma!
Davai pistolet! FUCK YOU, TOO! Full versification,
aşa cum se încheia emisiunea aia bizară de pe MTV
– Horror Age.
Cu ochii împăienjeniţi de somn, sau de la ultima
doză! aşteptam să mă scufund în Marea Linişte pentru
vreo 70 de ani de‑acum înainte. Îmi câştigasem somnul
ăsta, fără doar şi poate. Plecasem şi eram deja departe,
lăsând în urmă tot ce cunoscusem vreodată. Şi
cred că de vreo patru zile eram singur. Pe Fox n‑am putut
să‑l despart de Urâţica lui oricât de mult m‑am strădu81
Suspendaţi într-o rază de soare
it. Aşa că i‑am îmbălsămat împreună. Da’ fiecare alege
în dreptul lui.
Gânduri aiurea mi se succed aproape instantaneu
prin mintea care începe încet‑încet să‑mi amorţească.
Am lăsat casca pe cap şi m‑am conectat la Memo‑ul
navei, cu sângele bălăcindu‑mi doza masivă de droguri,
cu autodocul tras lângă sicriu, pentru cazul în
care‑mi crăpa inima înainte să mă acopere zerul. Trăisem
o viaţă de câine şi‑mi doream altceva, asta era
clar! În sfârşit, îmi doream altceva! Poate o viaţă de scrobit,
poate una de Zeu, puteam alege, încă. Ştiam s‑aleg.
Învăţasem asta şi plătisem în avans. O viaţă întreagă
soarta‑mi forase curu’ când îmi era lumea mai dragă.
Noaptea trecută am visat‑o din nou pe Ina. Doamne,
cât era de frumoasă! Alerga ca o nebună printre copaci
şi mă chema la ea. Plângea şi mă chema, şi mă întreba
de ce‑o părăsesc acolo. M‑am trezit plângând ca
un copil, şi‑am bagat o doză ca să fiu sigur ca NU uit.
Şi‑abia atunci mi‑am dat seama ce uitasem, cu adevărat!
Am adus din sufletul Memo‑ului citatul de referinţă
care a stat la baza Operaţiunii Finale, şi l‑am urmărit
pentru o vreme, cum strălucea în mintea mea.
864 de scrobiţi isterici de pe întreg cuprinsul planetei,
cu toată ştiinţa lor amărâtă, conectaţi la acceleratoare
neuronale şi ghiftuiţi cu droguri d‑alea bune, de ultimă
generaţie, au căzut de acord că un nenorocit de
fragment reprezintă chintesenţa salvării rasei umane.
Nu mai puteam nici să râd când mi‑am dat seama că‑i haleam
la micu’ dejun, cu fulgi cu tot.
„Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie
câte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să
fie o parte bărbătească şi o parte femeiască.
Din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor,
şi din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor, să
Ben Ami
82
vină la tine înăuntru câte două din fiecare soi, ca să le
ţii cu viaţă.” (Geneza 6: 19‑20)
Aş fi vrut să le văd moacele peste 70 de ani, să‑i
strâng la un loc, să le sorb bâiguielile, să‑i văd ce au de
comentat când o să‑i întreb, cretin:
— Bine, bine, şi plantele unde‑s?
Gândul mi‑a fugit iar la Fox, ştiam că aiurelile astea
sunt înregistrate, aşa că aveam de gând să afle mai întâi
de la mine că Zeul LOR cu Puţă de Plastic îşi merita
locul în panteonul umanităţii. Un zeu drogoman, bine!
un zeu retardat, fără doar şi poate! Da’ singurul care în
boala lui psihică, în pasiunea lui nesănătoasă, strânge
acum la piept o plantă, un cactus, pe Urâţica lui! Mă uit
la bietul Fox şi zâmbesc, văzându‑l cum doarme ghemuit
peste panaceul unei omeniri probabile. Pentru o
clipă îl şi invidiez, da‑mi trece! Mă gândesc că va mai
trăi câţiva ani, sau poate câţiva zeci de ani, legat la aparate.
Şi‑s sigur că mă voi chinui aiurea să‑i conving să‑i
mai dea o şansă. Creierul îi va arde înainte să pot face
ceva pentru el şi, în ele din urmă, voi fi de acord cu ei. Îl
vor ţine amorţit, până îşi va da duhul, pentru că Urâţica
înseamnă pentru Fox ce‑a însemnat Ina pentru mine. Şi
ştiu că el, ca şi mine, va încerca s‑o protejeze. Şi mai ştiu
că tot el, ca şi mine, va eşua în încercarea lui.
Le va lua câţiva zeci de ani să reinventeze un regn
întreg pornind de la doar 22 de cromozomi uniformi
morfologic, în marea lor majoritate metacentrici, dar
cu ajutorul lui Memo vor reuşi. O să am timp să le explic
cum mă înnebunea cu melodia lui preferată, o să
le povestesc cum şi‑a pierdut puţa, şi‑o să‑i oblig să‑l
venereze. Pe Dumnezeul meu c‑o s‑o fac!
Privesc la ecranul care îmi arată un Pământ intact,
îmi concentrez ultimele gânduri ca să înţeleg de
ce Memo îmi mai trimite imagini spectrale cu torul
83
Suspendaţi într-o rază de soare
dublu van Allen incingând încă ecuatorul, mult deasupra
tuturor norilor. Pare neafectat de fragmentele
Lunii zdrobite de Astarte. Mi‑e atât de somn!
Îi cer lui Memo date actualizate, pentru că TREBUIE
să ştiu, pentru că vreau să înţeleg ce se întâmplă,
pentru că nu‑i cinstit să aflu toate astea scufundat în
zer. Şi pentru că timp de 70 de ani, sau până când cei
de la ExoGreen o să se prindă, o să fiu singurul spion
al umanităţii. Ei da, în cele din urmă mi‑am găsit şi eu un
rost, nu? Plutind alături de sateliţii geostaţionari sau de
cei aflaţi pe orbite eliptice, ascultând inima pământului
părăsit, adunând date despre plantoidul GSP, înregistrând
poticnelile micii comunităţi umane, realizările şi
deziluziile ei. Neuronii mei o să se distreze pe cinste!
Aşa că acum îmi privesc sicriul de undeva din
afara lui, şi văd zerul cum urcă de‑alungul femurelor,
cum mi se încolăceşte pe tors, cum îmi împresoară
coastele, şi‑mi promit c–o să încerc să înţeleg ce‑a găsit
Fox în versurile descreieraţilor de la Voyager Life,
copyright după Carl Sagan. Sting luminile, pornesc
muzica, şi zâmbesc…
„Gândeşte‑te din nou la punctul acela. E acolo. E acasă.
Suntem noi. Pe el, toţi cei pe care îi iubeşti, toţi cei pe care
îi cunoşti, despre care ai auzit vreodată, orice fiinţă umană
care e existat vreodată; locul în care şi‑au trăit viaţa. Toată
bucuria şi suferinţa, mii de religii pline de încredere, ideologii
şi doctrine economice, fiecare vânător şi culegător,
fiecare erou şi laş în parte, fiecare creator şi distrugător de
civilizaţii, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânăr cuplu de îndrăgostiţi,
fiecare mamă şi tată, copil, inventator şi explorator,
fiecare profesor de morală, fiecare politician corupt, fiecare
superstar, fiecare conducător suprem, fiecare sfânt şi fiecare
păcătos din istoria speciei noastre, a trăit aici, pe un fir de
praf, suspendaţi într‑o rază de soare…”
84
Te iubesc, dar acum mori, scârbo!
„– Detestată hexagenară! Aveţi oroarea de
a…” am retras grăbită mâna de pe butonul
voicerului, ceva parcă îmi ardea palmele. Ori
asta e imposibil! Mă lăsasem pe vine, nervoasă,
incapabilă de a mai gândi. Până la urmă,
ţiuitul strident al cuvei de creştere m‑a extras
din starea de stupefacţie, din care, singură,
n‑aş fi fost în stare sa scap! Off ! Într‑o zi o să
vă las să crăpaţi de foame. Mi‑au trebuit peşti!
Sistemele de protecţie sunt principala sursă
zilnică de iritare. S‑o spunem pe şleau, cui
îi convine să fie manipulat, o viaţă întreagă,
de sunete? Şaizeci şi unu de ani înseamnă o
grămadă de zile şi nopţi, acum tot ce vreau să
mai aflu, nu înseamnă altcev a decât… linişte.
Dar voicerul întrece toate închipuirile în
materie de nesimţire. Trebuie să‑i contactez
pe nenorociţii ăia care mi l‑au instalat. Şase
sute de tonuri de apel, cinci mii de timbre vocale,
patru sute de… Patru sute de sule ţepene…
na! De două zile mă înnebuneşte cineva
cu tot felul de… nici nu ştiu cum să le mai zic.
Sunt ameninţări! Lucruri pe care nu vreau să
le aflu, să le ştiu. Lucruri care au fost şi lucruri…
ciudate.
M‑am întors la peşti. În drum am reglat
termostatul camerei de creştere a ciuperci85
Suspendaţi într-o rază de soare
lor, apoi m‑am uitat la ecranul stimulatorului
electric. Fără el i‑aş fi electrocutat de mult,
timpii de răspuns sunt cei mai importanţi.
Părea totul în ordine, abia când am introdus
mână stângă în cuvă mi‑am dat seama că se
dezlipise un contact. Controlerul de la încheietura
cotului îmi indica o tensiune constantă,
nu doar descărcări ritmice. În timp ce reglam
timpii de repetiţie, preţioasele semnale prin
care comunicam cu Hans, iar el îmi răspundea
cu arcuiri ale aripioarelor lui delicate, voicerul
mi‑a sfredelit creierul. Oare pentru a câta
oară numai pe ziua de azi? Maxilarele mi‑au căpătat
o rigiditate nefirească. Sunetul părăsea
încet spaţiul cutiei craniene – poate prea încet
– luând cu el ofranda miilor de neuroni. Aşa
ziceam. Îmbătrâneam mai repede decât mi‑aş
fi dorit. Aţi putea afirma că sunt o fiinţă răbdătoare
– sau blazată, de ce nu – dar nu m‑aţi
văzut niciodată ieşindu‑mi din fire. Când
eram mai tânără, e mult de atunci, intram în
Arena V cu renarii masculi, şi nu puţini şi‑au
înlocuit câte un organ din cauza braţelor mele.
Asta, până când m‑a lăsat un norocos fără ele.
Acum sunt cu mult mai puternică.
Le‑am numărat! La cel de‑al nouălea ţiuit
mi‑am zis că scârbele care mi l‑au vândut o
s‑o păţească rău. Mi‑am privit braţul drept,
cel care avea încorporat voicerul, apoi braţul
stâng. Nu mai păreau simetrice ca altădată şi,
cumva, mai mult simţeam asta, braţul stâng
vroia să‑i facă rău dreptului, iar eu, culmea,
îi stăteam în cale. Eram din ce în ce mai mică,
pitită undeva, în spatele ochilor, şi priveam
Ben Ami
86
apropierea momentului încleştării. Al treisprezecelea
ţiuit a fost şi… ultimul. Print‑un
bypass informaţional braţul stâng a ocolit traseele
neuronale de siguranţă… zdrobind dintr‑o
singură mişcare, fulgerătoare, centrul de
comandă advers. Iar acesta, parcă suspinând,
a declanşat voicerul: „‑Detestată hexagenară,
aceasta este cea de‑a o sută optzecea strigare.
Ne‑am mira foarte tare dacă a‑ţi înţelege‑o.
De partea opus naturală a masivului Feromia,
la coordonatele 237 cu 74, se află poziţionat
habitaclul minerului renar Obola Haoli. Dumnealui
are neplăcerea de a vă striga cuvinte
necinstite, fără de care viaţa dumneavoastră
ar fi pustie şi lipsită de însemnătate.”
Apoi nimic! Doar liniştea.
Era cea mai lungă provocare pe care o ascultasem
în viaţa mea. Şi trăisem suficient.
Nu mai puţin decât şapte jigniri succesive în
aceeaşi strigare. Doar scârbele care ne iau impozitul
pot suporta atâtea. O renară adoptată
care se respectă trebuie să‑şi dicteze Dorinţa
într‑un înregistrator şi să ajungă la locul strigării
cu cel mult cinci minute întârziere, dar
niciodată mai puţin de trei. Doar astfel, adversarul
poate conştientiza dispreţul pe care
oponentul său il nutreşte.
Pentru prima dată în viaţă mi‑a trecut prin
minte că sunt prea bătrână, că toate au un
sfârşit. Că poate ăsta e ultimul lotsa. Nu‑l cu87
Suspendaţi într-o rază de soare
noşteam pe renar. Mă gândisem să nu accept.
Dar, pe termen scurt, ar fi însemnat o sumedenie
de efecte, dintre cele mai oribile. În trei
ani, cel mult, aveam să mor. În copilărie suntem
forţaţi să luam parte la căteva lotsa. Suntem
obligaţi să ne însuşim toate preceptele
morale ale rasei noastre. Indiferent de planeta
pe care ne stabilim „dorinţa firii”, moştenirea
străbunilor, străbate spaţiul, izbindu‑ne
simţurile şi mutilându‑ne putinţa de a ne împotrivi,
de a ne dezvolta autonom.
Puteam răsufla uşurată doar dintr‑un singur
motiv. Măcar astăzi nu mi se va mai contracta
maxilarul. Decât, poate, pentru ultima
dată!
În fine, îmi dictasem cu mult timp în urmă
Dorinţa. Aşa că am reglat toate dispozitivele
de susţinere a vieţii din habitaclu, am îmbrăcat
combinezonul de protecţie, m‑am împăcat
cu toţii străbunii, în faţa micului cristal doadze
dăruit atunci când împlinisem şase ani, şi
am intrat în hangar. Bătrânul meu velociraptor,
Jimu, mă aştepta cu motorul deja pornit.
Am intrat în cabină, corpul mi‑a fost strâns
în chingile scaunului, cipul neural mi‑a etanşeizat
ieşirile incintei şi‑a declanşat secvenţa
de desprindere. Jimu s‑a împotrivit doar preţ
de câteva fracţiuni de secundă, apoi a execuBen
Ami
88
tat cea mai sigură rutină de ieşire. Pe măsură
ce mă îndepărtam de casă se întărea şi impresia
că atmosfera devine din ce în ce mai densă.
Plângeam. N‑o mai făcusem de mult timp.
Era ca bucuria intensă a minerului adoptat
care ajunge, în sfârşit, într‑un spaţiu deschis.
O emoţie adusă de acasă, de unde fusesem izgoniţi.
Lacrimile se uscaseră de ceva timp când
mi‑am dat seama că cea de‑a patra zi a celui
de‑al doilea sfert îşi lăsa umbra înserării peste
pământul blestemat, peste Hoarra. Se apropia
ora la care ar fi trebuit să hrănesc burxii.
O vor face automatele. Tot ele vor avea grijă
şi de seră, vor uda plantele, apoi vor da drumul
insectelor. Au costat o av ere!
Ajunsesem deasupra coordonatelor amintite
în ultimul „spasm” al voicerului. Ei bine,
Obola Haoli nu creştea burxi. De aici, de sus,
se ghicea cu uşurinţă că sera lui era utilizată
exclusiv pentru uz personal. Lipseau turnurile
de degajare, instala ţiile de reconv ersie.
Jimu se lăsă fără nici o zmucitură pe platoul
amenajat, poziţionându‑se cu botul în
coada aparatului de construcţie mai recentă,
a celui ce mă strigase.
89
Suspendaţi într-o rază de soare
Când zgomotul încetă, mă simţeam deja
mai bine. Grijile rămăseseră undeva în urmă.
Trebuia să pătrund, pentru prima dată, după
opt ani, într‑un habitaclu străin.
Am plasat cât mai delicat o picătură de
salivă în capătul concav al braţului ieşit din
deschizătura ovală de deasupra uşii. Universul
personal al renarului Obola Haoli se lăsa
cu greu convins. Când coridorul de trecere
s‑a căscat în dreptul intrării am aşteptat secundele
de dispreţ necesare, apoi am păşit
înăuntru. Imediat în spatele meu un plan vertical
mi‑a sudat destinul de al locului în care
tocmai pătrunsesem. Din moment în moment
aşteptam ca ceva să mă apuce, să mă izbească,
să mă fărâme. Cum secundele treceau şi nu se
întâmpla nimic, am întrebat întunericul speriat
doar de luminile de av arie:
— Strigător Haoli?
Am început să mă deplasez înspre camera
de comandă. Standardizarea componentelor
unui habitaclu mă ajuta să disting şi cel din
urmă contur.
Semiîntunericul şi liniştea stăpânea tot locul.
Apoi l‑am găsit şi‑am zămbit. Era spânzurat
deasupra cuvei unde creştea peştii aceia
Ben Ami
90
odioşi, din lumea scârbelor. Carnivori fiind,
deja îi schimbaseră opţiunea pentru încălţări.
Carcalacii cu greu mai puteau spera să realizeze
topografia sintetică a minerului. Pentru
aceasta era nevoie de toate amprentele unui
individ… Inclusiv cele de la picioare. Deşi,
abia mai apoi am observat că, probabil, îşi
mangâiase preferaţii. Mâinile, ei da, nu aveau
falange!
Carcalacul Robespierre este specialisul
centrului Sanger în creşterea burxilor, el îmi
livrează containerele cu mâncare şi îmi consultă
animalele; l‑am căutat cu voicerul lui
Haoli şi l‑am întrebat ce‑am de făcut. A apărut
sărind dintr‑unul din cei trei scârbociraptori,
care au umplut habitaclul masculului renar
cu carcalaci. Până atunci nu mai văzusem
operatori de imagine, astăzi mă săturasem de
ei. Au coborât cadavrul şi l‑au introdus într‑o
glugă de plasticarst. M‑au întrebat tot felul
de lucruri. Le‑am răspuns cam absentă şi asta
cred că i‑a determinat să mă treacă printr‑un
scanner. Cautau acele „lucruri” şi erau înfuriaţi
că nu le găseau.
Când carcalacul Batumi m‑a chemat lângă
el eram sătulă şi de scârbe. Stătea în sera lui
Haoli şi se apucase să pigulească ploşniţele
de pe câteva frunze de salată. Pervers mod de
a te concentra, mă gândeam. A ezitat înainte
să‑mi întindă mâna. I‑am citit pe faţă îngrijo91
Suspendaţi într-o rază de soare
rarea. Ca orice carcalac scârbos era mai firav
decât mine, avea palmele ude şi… îi mirosea
repiraţia.
— Să înţeleg că eşti Hexa Matumbe? m‑a
întrebat.
Atitudinea mea l‑a făcut să înţeleagă mai
mult decât atât.
A înconjurat cu privirea sera.
— Hexa, mă poţi lămuri mai bine? Dacă nu
mă înşel, locuieşti într‑un habitaclu asemănător.
Standard doi îi zice ţi voi, nu?
— Identic. L‑am asigurat printr‑un automatism
însuşit. De parcă el trăia într‑un cur
de burxi.
— Mi‑aţi putea spune ce anume este diferit?
Fără îndoială, orice miner are viziunea sa
asupra propiului cămin.
M‑a convins să privesc de jur împrejurul
locului. Am rememorat filmul sosirii mele
obligate la locul strigării. Zărisem sera, mult
Ben Ami
92
mai mică decât a mea, deşi n‑ai fi zis asta
odată intrată în căminul renarului. De parcă
Obola cunoştea tainele suprafeţelor ca nimeni
altul. Sigur ca da, holul aproape întunecat,
camera cuvelor, pereţii stratificaţi ai compartimentelor,
poziţia întrerupătoarelor luminilor
de avarie, cămăruţele culturilor in vitro.
Intrasem în camera de comandă şi nu zărisem
nimic neobişnuit, apoi… da, ceva mă intrigase.
Dar nu reuşeam să‑mi aduc aminte. Straniu,
îmi era ciudă.
— Nimic în mod deosebit? Doar… Batumi
lăsă dintr‑odată umerii în jos, descurajat.
— Nu sunt foarte sigură, mi‑a scăpat.
— Poftim? Îmi adusesem aminte. O, da! Nu
prea înţelegeţi ce căutam eu aici. Sunteţi destul
de subtil. Şi de amabil, am adăugat. Am fost
strigată de nenumărate ori. Mint, nu minţeam
mă prefăceam. De o sută şi optzeci de ori am
fost provocată în ultimele câteva zile. În cele
din urmă, am acceptat. Nici măcar nu ne cunoşteam.
Iar minţeam, în mod sigur aveam
ceva de împar ţit cu Obola. Dar, ce anume?
Privirea carcalacului deveni insistentă,
iar lucrurile luară o întorsătură nedorită. Aşa
aveam impresia, şi rareori mă înşel.
93
Suspendaţi într-o rază de soare
— Mi se confirmă că renarul Haoli a încetat
din viaţă în urmă cu 26 de ore. Părea că aude
voci scârba. Ce tip de provocare este aceasta,
Hexa Matumbe?
Atmosfera s‑a rarefiat instantaneu, locatarul
curului de burxi devenea insistent, însă
tot nu‑i puteam spune adevărul. Oare mai
putea fi verificat voicerul dacă centrul de comandă
al braţului fusese iremediabil distrus?
M‑am prefăcut că gândesc ducând arătătorul
stâng la tâmplă. Aveam nevoie de timp. Ochii
scârbelor ascundeau orice trăire. Mi‑am scos
cămaşa. Lent, aproape lasciv, am dus palma
stângă deasupra cotului drept, am apăsat cifrul
comutatorului dermal şi mi‑am detaşat
braţul. Semănam, în mod sigur, cu cineva.
Imaginea mea înţepenise mişcările scârbei, îi
furase răsuflarea. Suferea.
Batumi a privit braţul şi, cu infinită grijă,
l‑a oferit unui carcalac, ce tocmai intrase, neauzit,
în seră. Se holba năuc la sânii mei. Am
pocnit din degetele rămase libere şi vraja s‑a
destrămat. Umerii lui Batumi au mai coborât
doi centimetrii. Bulbucatul plecase deja cu
braţul meu. Aberant.
Timpul trecea în ritmul său normal, însă
noaptea părea că nu se mai sfârşeşte. M‑am
intins pe o pătură termică, printre plantele
lui Obola. Mă simţeam de parcă abia fusesem
violată. Golită de amintiri, de vise, ca atunci
când îmi cumpărasem braţele. După o jumătate
de an încă îmi mai făceam cucuie în timp ce
Ben Ami
94
mă pieptănam. Tot timpul aveam ochii vineţi
de la proaspătul cip neural pe care mi‑l implantaseră.
Ariile mele corticale manifestau
fenomene de respingere, răspunsul imun nu
părea a fi cel pe care chiar mi‑l doream. Trăisem
într‑un haos informaţional la nivel celular.
Mitocondriile produceau, nimeni nu ştia
de ce, o moleculă de glucoză în plus. O nenorocită
de moleculă din cauza căreia eram hiperactivă.
Poate că nu din cauza asta, dar aşa
mă obişnuisem să zic. Doar cristalul doadze
mă ajuta să adorm, şi condiţionările lotsei.
Care‑mi furaseră copilăria.
Batumi a cotrobăit după lucruri ciudate,
împreună cu hoarda de carcalaci şi operatori
de imagine, toată nenorocita aia de noapte.
Nu mi‑am găsit echilibrul, liniştea părea
doar o noţiune abstractă, îndepărtată. Dimineaţa
îmi accentua cearcănele. Foile de salată
îmi acoperiseră ochi, însă nu‑mi înţepeniseră
gândurile. Proteinazele din dârele lăsate de
ploşniţe îmi stricaseră machiajul. Aveam nevoie
de o oglindă.
— Renarul joacă o carte mare, părea că se
miră carcalacul care îmi adusese braţul înapoi.
Făcea pe interesantul. Îmi reparaseră centrul
de comandă, părea cam nou. De data aceasta
mi‑am ferit sânii de ochii lui bănuitori. A aşteptat
să‑l montez şi să‑l verific. Mi‑a aruncat
o ultimă privire, apoi a dispărut îmbufnat. Ei
95
Suspendaţi într-o rază de soare
asta‑i acum, chiar avea impresia că sunt interesată
de av ansurile lui hămesite?
Cred că aţipisem de vreo două ore tot gândindu‑mă
la „joacă”, în loc de „juca”, cum ar
fi fost mai corect să se exprime bălosul acela,
când mâna lui Batumi mi‑a zgâlţâit umărul
drept.
— Da. Ce este? l‑am întrebat, cu ochii mijiţi
în lumina deja prea puternică. Încercasem
din nou şmecheria cu foile de salată, şi
de data asta îmi ieşise. Lipsa machiajului îmi
transformase ochii în două fante micuţe, asta
credeam după ce am auzit cererea lui.
— Hai să‑mi mai arăţi odată! Mi‑a trecut
prin cap că sânii, dar Batumi ăsta nu părea
interesat nici prima dată, aşa ca am decis să
nu‑l mai bănui aiurea. Îl voi accelera mai încolo.
Gluga translucidă cu corpul Lui Obola
Haoli dispăruse. Peste tot în camera de creştere
se observau urmele carcalacilor. Prafuri
de diferite culori adăugau un contur ferm
obiectelor, făcându‑le să pară mai reale decât
azi‑noapte. Totul este aievea, păreau să spună
ele. Nu visezi, nu este un coşmar, aşa ai ajuns
să trăieşti, adăugau în şoaptă, parcă. Hotărât
lucru, dormisem mult prea puţin.
Ben Ami
96
Un iz de mortăciune te lua de nas încă de
la intrare. Uitaseră de peştii renarului. Tot
puietul dintr‑o cuvă se strânsese la suprafaţa
apei. M‑am străduit să‑i arăt, parcă a mia
oară, cum era organizat priveghiul peştilor la
cioturile picioarelor minerului.
— Ele începeau, aproximativ, de la gambe,
am adăugat, mai mult să‑i observ vreo tresărire
decât să‑i lămuresc presupunerile. Cred
că era golit de sânge, am mai zis. Şi nimic,
Batumi părea să fie făcut din plasticarst, şi tot
atât de sufletist ca un rotopercutor.
— Bănuiesc că nu te‑ai gândit la ce m‑am
gândit şi eu. L‑am lăsat să termine ce avea de
spus, pentru ca eu în mod clar mă gândisem
la altceva, dar se părea că de fapt nu ar fi vrut
s‑o facă. Timpul trecea alene. Erau doar bule
de oxigen pe care eu ar fi trebuit să le inhalez
ca un peştişor. Din caracterizarea lui nu părea
să lipsească un coeficient serios de inteligenţă.
Poate că, totuşi, nu trăia chiar într‑un cur
de burxi. Ce ochi are, nemernicul!
— Asta învăţaţi voi să faceţi cel mai bine?
Însă n‑a comentat.
97
Suspendaţi într-o rază de soare
— Ne va lua o grămadă de timp să‑i cotrobăim
bârlogurile. A ciuruit muntele, pe partea
care‑o posedă.
— Patruzeci şi opt de procente, în volum,
a adăugat o voce din spatele meu. Probabil a
amatorului de ţâţe, care se dădea drept profesionist.
Nici măcar nu m‑am sinchisit să‑l bag
în seamă. Mi‑am adus aminte că niciodată nu
avusesem acces cu rotopercutoarele mele în…
optzeci şi patru la sută din volumul muntelui.
Dacă încă mai vroia să mă agaţe, putea să încerce,
cel puţin, să pară mai informat. Să mă
agaţe?! Brr, chiar că am nevoie de somn.
O vagă bănuială se chinuia să‑mi umple
mintea de gânduri.
— Aţi trimis deja căutători în galerii? Întrebasem
ca să mă aflu în treabă. Normal că
asta făcuseră din prima clipă. Obola nu părea
tipul omului singuratic, mă gândeam. I‑am
spus‑o şi lui Batumi.
— Renarul este mult mai… ciudat decât
pare la o primă evaluare, mi‑a spus‑o, parcă
încercând să concureze platitudinea mea
de mai devreme. Şi pentru că şi‑a dat seama
că dacă vrea ajutorul meu trebuie să facă un
efort în plus, a adăugat: din satelit se observă
mai multe forme perfect sferice poziţionate
într‑un fel de reţea. Mă şi mir cum de o asemenea
ordine, aproape nefirească privită dintr‑un
anumit punct de vedere, a scăpat supravegherii
noastre spaţiale. Zicând asta ochii îi
sclipiră pentru o clipă. Apoi continuă:
Ben Ami
98
— O parte din aparatura lui nu este de
provenienţă hoarriană. A zis‑o, ce să mai! Îl
priveam uluită, fără să mai ascund surpriza.
Căutătorii lui au înconjurat filoanele de minereu,
separându‑le net de sterilul înconjurător.
Muntele pare atât de fragil încât mă mir
cum de nu a făcut implozie la prima furtună
mai serioasă. În mod sigur a folosit o tehnică
nehoarriană de consolidare a galeriilor. Ştia
ce face, adăugă Batumi.
— Nici o înregistrare, nimic? l‑am întrebat.
— Oh, cum să nu! Cea mai veche dintre ele
însă… Ei bine, este prea veche! Batumi îşi feri
privirea, dar duse arătătorul mâinii stângi către
buzunarul de la piept. Vrei să vezi? L‑am
asigurat că nu. Însă nu am fost convingătoare,
aşa că m‑a mai întrebat o dată. Prin urmare,
care era rolul meu? Eram curioasă, aşa că
m‑am riscat.
— E un cub compatibil, sau ce?
— Ultimul standard, evident! L‑a scos din
buzunar şi mi l‑a întins.
— Poţi să‑l păstrezi. E doar o copie. Du‑te
acasă, te anunţ dacă se mai iveşte ceva. Se întoarse
cu spatele şi dădu să plece. Hey, cur
sexy!
— Şi strigarea? am întrebat eu. Ce era cu
ea? A clătinat uşor din cap în timp ce păşea
către uşă. În dreptul ei s‑a întors şi m‑a privat
de imaginea care‑mi umpluse mintea mai devreme
. Puteam să jur. Aveam impresia că i se
zbate ochiul stâng.
— Este o poveste întreagă, şi noi nu sun99
Suspendaţi într-o rază de soare
tem decât la început. Tu ai rolul tău, nu mă
îndoiesc de asta, a adăugat el. Îl vom descoperi
împreună. De asta mi‑era poftă! Apoi, dispăru
în întunericul holului.
Zumzetul înfundat din cap putea fi interpretat
în mai multe feluri. Panică? Am strâmbat
din nas. Resemnare? În faţa unei asemenea
sorţi? Haida, de! Curiozitate, în mod sigur.
Era IDEEA, dar eram legată la ochi în plină
noapte, ceaţă, haos… îi puteam spune oricum.
Şi, chiar în momentul când gândeam toate astea,
ceva a început să ţiuie. Mi‑au dat lacrimile,
iar braţele mi s‑au încleştat mai rău decât
maxilarul. M‑am lăsat brusc pe vine, şi am
înfipt mâinile în solul afânat al serei. Poate
prea afânat. Nu‑mi mai zăream încheieturile.
Alţi neuroni mă părăsiseră prematur,
mi‑am zis când încă o linişte nefirească s‑a
lăsat peste ruinele creierului.
Am încercat să scot mâinile din pământ,
dar dosul palmei stângi se agăţase de… ceva.
Cu dreapta am început să dau la o parte firimiturile
solului. Reţeaua fină de capilare de
irigaţie acoperea un strat de un verde ireal,
care îmi impresiona cunoştinţele în materie.
Am acoperit cu grijă locul acela, m‑am ridicat
în picioare şi am ieşit din seră. Întâi mă voi
uita la cub, am decis. Apoi, mă voi întoarce. Un
puzzle imens, tridimensional, aştepta o reacţie
din partea mea. Putea fi ultima provocare
a unei vieţi cam nesărate, îmi dădeam cu
părerea. În fond, eram doar puţin „trecută”,
practic, nu eram la menopauză. Altfel idiotul
ăla nu mi‑ar fi căutat sfârcurile din priviri!
Ben Ami
100
Ptiu! Ce gânduri perverse. Ce avea una cu
alta?
În timp ce părăseam locul, am mai apucat
să aud vocea lui Batumi:
— Ce dracu faci măi, idiotule, de ce nu ai
mănuşi? Nu mai auzisem o înjurătură de‑a lor
de pe vremea când intram în Arena V. Sfinte,
cât timp să fi trecut de atunci?
Jimu, firavul meu velociraptor ascuns
printre scârbociraptorii fusiformi, mă aştepta
gata pregătit. Motorul său torcea cel mai
normal sunet pe care‑l auzisem în ultimele
treizeci de ore. Exceptând, bineînţeles, ţiuitul
provocat de carcalacul care deschisese uşa de
la camera de culturi in vitro. Bine că nu fusesem
lângă el. I‑aş mai fi cumpărat şi ăluia un
nas!
Jimu decolă cu uşurinţă, în aerul încărcat
cu particulele fine ale acestui pământ blestemat.
Am privit în jos la timp pentru a‑l surprinde
pe Batumi dând din mâini ca un disperat…
Îmi decuplasem voicerul. Asta era problema.
A mai descoperit cine ştie ce tâmpenie.
Dar am zis că‑mi ajunge. Întâi acasă, mănânc
ceva, îl distrez pe Hans, abia mai apoi mă pun
din nou la dispoziţia lumii civilizate. Puah!
Carcalac civilizat… Ahh! Mai e şi cubul. Bine!
Schimbăm ordinea de priorită ţi.
Când mi‑am zărit casa am încetat să mă
mai gândesc la prostii. Cumva, lucrurile intraseră
pe făgaşul normal. Întotdeauna mi‑am
zis că o femeie nu poate obţine mai mult de la
viaţă dacă‑şi împrăştie energia în mai multe
direcţii. E bine să fii conectată la toate, însă
101
Suspendaţi într-o rază de soare
urmărindu‑ţi scopul, unul câte unul. Eram
mulţumită de mine, îmi jucasem deja prima
carte.
Întâi am mâncat, apoi am verificat sumul
de întreţinere a vieţii, camera de creştere,
culturile in vitro, sistemele de susţinere a galeriilor.
Ce să mai, aproape totul. Duşul m‑a
mai liniştit, cumva. Mi‑am aplicat un plasture
imunosupresor. Am nevoie de sistemele mele
SOS, trebuie să le întreţin zilnic. Apoi m‑am
întins şi am programat cubul carcalacului. Nimeni
nu m‑ar fi putut condamna, după aceea,
că am mai avut nevoie de un duş, şi chiar de
un tratament discreţionar cu ioni negativi. În
cele din urmă am reuşit să adorm. Dar asta a
fost abia prima greşeală. Daaa, prima greşeală!
Pentru că visul m‑a transportat în lumea renarului
Obola.
…Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri.
Ziua când fratele Lobo a uitat să etanşeizeze
docul a fost şi prima când am mâncat singur.
Un miner n‑are voie să uite lucruri de
genul acesta. Fixasem încărcătura de boxer în
locaşul potrivit, braţul robotului mă ridicase
la înălţimea necesară, şi declanşasem explozia.
Trei mii de tone de steril se împrăştiaseră‑n
fărâme mai mici de doişpe milimetri
cubi. Lobo fusese zgâlţîit doar un pic, însă
în interior de această dată. Moartea lui n‑a
interesat pe nimeni. Legile pământului erau
altele. Organele îi explodaseră odată cu boxerul.
Nu mai scăpam de imaginea microfisurilor
de pe ficatul său. Care se multiplicau la
nesfârşit, cu o repeziciune înspăimântătoare.
Ben Ami
102
Era singurul film pe care îl aveam de la unul
dintre nanoboţii ce nu fuseseră inactivaţi. Nu
şi‑a permis niciodată prea mulţi, ori prea performanţi.
Oricum, ei doar monitorizau. Nu‑şi
permitea unii care să‑l repare.
Lumea mea, universul apropiat, realul în
care însemnam ceva, se înjumătăţise. Era prima
mea crimă, emoţia mă copleşise, aveam
să‑i cedez.
Mi‑l amintesc atât de bine, încât aş da orice
ca să‑l mai pot vedea o dată. Sau aproape
orice. Era un tip simpatic din cale afară. Cu
chelia aia a lui din care făcea ţapul ispăşitor
al nefericitelor relaţii pe care le avea – chiar
si cu fetele care făceau naveta între colonii –
cu mantia jegoasă purtată pe umerii mai largi
decât capul doar cu o idee, cu braţele lungi
executând cele mai neverosimile salturi între
locaţiile de amplasament ale boxerului… Îmi
lipseşte! Intunericul din galerii păstrează şi
acum ecoul paşilor lui. Orice sclipire pare a fi
reflexia unei lumini îndepărtate pe chelia lui
imperială. O lumină la care a ajuns înaintea
mea, şi la care nu ştiu dacă voi ajunge vreodată.
Sau, aşa cred…
Ei, asta a fost o mare porcărie, de care nu
aveam nevoie. De ce a trebuit să visez exact
acea înregistrare? Ce s‑ar mai fi întâmplat
dacă nu apărea Batumi? Aş fi dormit încontinuu
timp de trei săptămâni, până când înregistrarea
ar fi luat‑o de la capăt? Era o întrebare
la care n‑avea sens să răspund dacă
nu vroiam s‑o iau razna. Bine că sistemul de
alarmă a fost de acord cu informaţiile furni103
Suspendaţi într-o rază de soare
zate de picătura de salivă a carcalacului.
L‑am urmărit pe monitoarele holului, în
drum spre toaletă. A intrat şi s‑a aşezat stânjenit
într‑unul dintre fotoliile camerei de comandă.
L‑am atenţionat că nu întârzii decât
până apuc să înlătur urmele spumei poliheptanice.
Arătam încă buimăcită de coşmar, mă
şi sim ţeam aşa!
Când am intrat în cameră l‑am găsit frecându‑şi
nervos palmele ude. Între care ţinea
un alt cub! Mi l‑a întins cu un gest reflex, de ‑
loc studiat. Şi, pentru că mi‑a ghicit ezitarea,
a întins mâna, mi‑a apucat braţul drept cu o
îndemânare de care nu l‑aş fi crezut capabil, şi
a introdus cubul în fanta laterală. Apoi s‑a uitat
la mine ca şi cum mă văzuse pentru prima
dată. Arăta de parcă o încasase toată noaptea.
Numai ochii ăia verzi făceau tot dichisul la el.
Ah, şi bucile alea tari, în mod sigur!
— Vezi şi tu ce‑i cu ăsta, m‑a trezit el din
închipuirile proaspete.
Mi‑am conectat braţul la decoderul aflat în
spatele său. Am apăsat tastele de anclanşare,
iar cipul neural a făcut restul.
Obola făcuse lucruri cu greu încadrabile
în standardele, ori poate limitele, tuturor raselor
pe care le ştiam. Luate la un loc. Părea
un delir de la un capăt la altul. Maxilarul îmi
înţepenise pentru prima dată pe ziua de azi,
şi nu din cauza unui sunet strident. Poate că,
totuşi, nu mă întreţineam cum ar fi trebuit. În
trei minute pierdusem prin sudoare mai mult
de un gram de minerale. Cu mult mai mult
decât într‑un meci în Arena V.
Ben Ami
104
Câştigasem la loterie, asta era. Numai că
nu jucasem! Numerele nu mi‑au spus niciodată
nimic. Bărbaţii, dimpotrivă!
Renarul, încă îi mai ziceam aşa, se născuse
pe o planetă aflată la trei salturi de Hoarra.
Fusese vândut de către tacsu’ încă de la doişpe
ani, aparent fără motiv, pentru că provenea
dintr‑o familie extrem de înstărită. Trăise
doar în comunităţi de mineri, deprinzând
lucrul cu maşini dintre cele mai diverse, în
locuri pe care doar pomenindu‑le îmi apăreau
negi din senin. Spunea că se repară la fiecare
cincizeci şi doi de ani. Şi nu era singurul lucru
… ciudat.
Pe Capillino 16 primise moştenire o mină
de minereu radioactiv. Pe care o vânduse. Ca
să se răscumpere, motiva el. N‑avea nici un
sens, după mine. Trăise într‑o cursă continuă,
în căutarea unei himere. Avusese ghinionul să
se nască cineva şi să fie transformat într‑un
nimeni, dorea să se revanşeze în faţa sorţii,
însă cedase de fiecare dată. După părerea
mea… murise prea târziu. Dar cine avea nevoie
de părerea mea?
La depărtare de două salturi, pe Kamia, în
cea de‑a şasea… „reîncarnare”, că n‑am cum
să‑i spun altfel, îşi descoperise o rudă mai
îndepărtată, un fel de nepot. După o lungă
perioadă de libertate supravegheată, pentru
o simplă retezare a unei antene testiculare a
unui fibanar… nimerise într‑un lagăr minier
al unei alte corporaţii. Pe planeta aceea avea
s‑o cunoască pe Favia. Şi s‑o introducă în lumea
lui. Bineînţeles că‑l omorâse pe renarul
105
Suspendaţi într-o rază de soare
Parbug. Acesta, deşi mai masiv decât el, nu
reuşise să facă faţă unui miner ce trăise la
aproape 2 G. Oasele dure ale lui Gorgan, cum
se numea Haola pe timpul acela, făcuseră diferenţa.
Favia nu mai putea trăi cu amândoi
bărbaţii. Nu că n‑ar fi vrut asta! Fusese decizia
lui, tentaţia posesiunii îi urlase în fibrele fiinţei…
era prea frumoasă!
Acum îi aparţinea. Favia şi destinul ei nenorocit.
Soarta lui Parbug, cel cu sternul spulberat,
nu conta câtuşi de puţin. Un număr mai
mic cu o unitate în tabelele companiei.
Apoi Favia murise. Din nimic. Fără nici o
explicaţie. Un alt experiment al scărbelor? N‑am
înţeles o iotă. Aberant este că el o căutase în
toate femeile cu care a mai avut de‑a face, de
atunci şi până acum. Altfel nu le‑ar fi numit
la fel, nimeni nu face asta. N‑aveai cum să nu
simţi nimic faţă de un asemenea individ. Era
şi cazul meu, şi, deşi nu ştiam ce anume putea
fi, mă străduiam să aflu, să în ţeleg.
Batumi mă privea cu ochii ăia speciali ai
lui, care nu‑mi comunicau nimic. Erau doar
frumoşi! Hey, sexy, cum spuneţi voi? M‑a lăsat
să‑mi revin. Din nou. Milioane de frânturi
de date străfulgerând întunericul curiozităţii
mele, scrijelind o suprafaţă dură, de sentimente
înăbuşite sub cochilia preceptelor rasei.
Înăuntru, aşteptam.
Mort şi înviat, reîncarnat odată la cincizeci
şi doi de ani, ori douăzeci şi şase de ani standard.
Ei da, nu pricepeam şi basta! Însă renarii
nu mă vor mai preocupa prea mult timp,
deja ştiam. Aveam să‑l întreb pe carcalacul
Ben Ami
106
ăsta care‑mi urmăreşte tresăririle, încruntările,
teama care începe să mă strângă la pieptul
ei. Aveam să‑l întreb pentru că asta‑şi dorea.
— Să nu crezi că m‑ai lămurit. Aş zice că
din contră, am zis imediat ce starea de amorţeală
a maxilarului a mai trecut. Cuvintele îmi
ieşeau poticnite, fără intonaţie, fără să spună
nimic din ceea ce însemnam eu. Dar, n‑avea
să mai dureze mult.
— Hexa, ai impresia că am venit să dezlegăm
şarade?
— Tot ce‑i posibil, l‑am asigurat. De ce
mi‑ai arăta toate astea?
Prostălăul pufni pe nas, îşi descleştă palmele
învineţite deja de la strânsoarea involuntară
şi, ridicându‑le la nivelul umerilor,
îmbrăţişă încăperea. De ce nu pe mine?
— Aveai toate motivele să‑l „debranşezi”,
ca să zic aşa, mă bănui el. Însă m‑a lăsat să‑l
văd riscându‑se cu afirma ţia asta.
— N‑a murit spânzurat, nu‑i aşa?
— Oh, medicii spun că „nu chiar”! Nu
chiar? un fior îmi străbătu în goană şira spinării.
Hexa Matumbe, îşi ţuguie el buzele,
tipul a fost cât se poate de… omorât. Încă
se lucrează la calcularea timpului tău liber,
probabil – din întreaga zi pe care ai avut‑o
la dispoziţie. Am vizionat mai multe sute de
ore de imagini, care nu mi‑au spus mai nimic.
Totuşi, în spectru infraroşu se poate observa
că ultimele doisprezece ore de viaţă ale renarului
s‑au derulat în prezenţa unei femei. Mă
uitam la el cum potriv eşte cuvintele.
— Ştii deja că nu‑l cunoşteam.
107
Suspendaţi într-o rază de soare
Aprobă din cap cu o mină gravă. Apoi îndreptă
arătătorul către o persoană invizibilă.
M‑am gândit că ar putea fi altceva, în fond,
după legile Hoarrei, eşti cea mai îndreptăţită
să primească „custodia” masivului Feromia
dacă, deci… dacă lucrurile rămân tot atât de
încurcate ca acum..
A observat, cât se poate de sigur, că am
pălit. Imobilizasem momentul între vise mai
vechi. Cele mai noi, ca textura necunoscută
şi verde de sub reţeaua fină de capilare a serei
proapăt moştenite, aveau să‑mi fascineze
perioada de timp rămasă pănă la Ziua Jurată.
— Îţi dai seama că trebuie să locuieşti, în
mod obligatoriu, de cealaltă parte a masivului?
Legea nu permite interpretări de fond,
minim zece zile din primele cincisprezece de
după adjudecarea unei proprietăţi va trebui
să le petreci în acel habitaclu. Iar eu v‑a trebui
să mă asigur că aşa se va şi întămpla. Şi
un zâmbet fugar i‑a mângăiat atunci fa ţa.
De puţine lucruri mă temusem mai tare,
vreodată. Prea multe informaţii la care nu
aveam acces, prea insignifiant rolul meu, prea
aproape de moarte în cazul în care n‑aş convinge
scârbele, în fiecare zi care mi‑a mai rămas
de trăit, că doar soarta le potriveşte atât
de bine pe toate. Şi că una ca mine n‑are nici
cea mai mică contribuţie. Fiecare concretizare
a unei Dorinţe, chiar şi atunci când surorile
mele concentrează energia din locurile sfinte,
nu e doar apropierea de Ziua Jurată în care
vom extermina toţi renarii de pe Hoarra, revendicând
o planetă pe care nu trebuiau din
Ben Ami
108
start s‑o accepte – ca dar al înfrângerii flotei
noastre din cadranul Nemeluth 4. Oh, nu! Fiecare
Dorinţă şi înnebunitoarele ritualuri lotsa
trebuie să fie cedate Marii Sarbători prin care
mama mea, şi mama mamei mele, şi toate femeile
neamului meu vor răzbuna pactul secret
dintre renari şi scârbe. Şi experimentul din
laboratorul unde s‑a sintetizat pentru prima
dată microorganismul cu care renarii ne‑au
lasat văduve şi orfane. Animale urlând la stele
şi rătăcind univ ersul în căutarea alinării…
Batumi încă nu ştie, dar aşa bătrână cum
sunt îmi va face trei băieţi de ispravă care,
într‑o bună zi, îl vor aştepta să se întoarcă de
la ultima lui zi de muncă. Îşi vor îmbrăţişa
încă de la intrare bătrânul tată, îl vor întreba
cum se simte, şi‑i vor oferi cristalul meu doadze.
Eu îl voi mângăia, ca şi acum, pe dragul de
Hans, retrasă într‑un colţ al încăperii de unde
voi căuta mirarea din ochii lui, atunci când va
îndura primul şi ultimul său lotsa. Te iubesc!,
îi voi şopti atunci.
Privindu‑mă, în ultima clipă a vieţii, va înţelege
cât de credul a fost în ziua în care m‑a
dorit numai pentru el… pentru prima oară,
uitând despre mine ceea ce eu n‑am avut voie
nicicând să uit despre scârbele terrane. Despre
cei ca el!

Lasă un comentariu

Filed under Science Fiction

SOCOTEALA CE REVINE FIECĂRUI CETĂŢEAN ROMÂN

Pe site-ul celor de la Roşia Montană Gold Corporation sunt prezentate tot felul de date, printre care şi etapizarea presupusului proiect de exploatare. Este chiar locul de unde aflăm că se întinde pe o perioadă de 25 de ani. În calculele prin care RMGC încearcă să influenţeze opinia publică din ROMÂNIA se insistă pe faptul că ROMÂNIA va avea de câştigat suma de 1.5 miliarde de dolari.

Aşa cum ştim ROMÂNIA are o populaţie de aproximativ 20 de milioane de cetăţeni. Şi acestea sunt date asupra cărora merită să ne aplecăm pentru a înţelege mai bine care este câştigul fiecăruia dintre noi, socoteala exactă şi fără dubii prin care fiecare român poate înţelege cât anume îi revine din această afacere.

1,5 miliarde de dolari AR TREBUI împărţiţi la cei 20 de milioane de locuitori (ştiu că în realitate nu se va întâmpla aşa şi că majoritatea covârşitoare a românilor nu vor lua nici o leţcaie, dar e bine să vedem măcar cât ar reveni fiecăruia… în condiţii ideale). Făcând împărţirea rezultă o sumă de 75 de dolari. Perfect, o socoteală corectă. Totuşi, suma nu este prea mare, trebuie să recunoaştem asta!

Dar, hei! N-am uitat că perioada de obţinere a acestei sume este de 25 de ani!!! Va trebui să facem o nouă împarţire ca să vedem cât îi revine fiecărui cetăţean român, în fiecare an (presupunând că populaţia ROMÂNIEI va rămâne constantă – în ciuda tuturor avertismentelor autorităţilor că ea este într-o continuă scădere de ani buni). Şi rezultatul este: 3 dolari PE AN pentru fiecare cetăţean român!!!  Aproximativ 10 RON, sau hai să convertim în ceva de mâncare, să zicem că înseamnă UN KILOGRAM DE CARNE!

Totuşi, să nu disperăm, un an de zile are nu mai puţin decât 12 luni calendaristice! Prin urmare, o nouă împărţire ne arată că fiecărui cetăţean român i-ar reveni din afacerea Roşia Montană, în fiecare lună, aproximativ 0,83 RON, practic 83 de grame de carne pe lună. Cum o lună are între 28 şi 31 de zile nu ne mai încurcăm în alte calcule şi ne mulţumim cu cele pe care le avem…

Dar, hei, ce înseamnă cantitatea asta de carne? Ce fel de socoteală e asta? Am încercat să găsesc echivalentul pe internet şi m-am oprit la o imagine care pare a sintetiza destul de bine atât cantitativ, cât şi calitativ, dar mai ales moral… întreaga afacere, practic SOCOTEALA CE REVINE FIECĂRUI CETĂŢEAN ROMÂN – în fiecare lună din următorii 25 de ani – din afacerea ROŞIA MONTANǍ… şi ştiu ce-o să ziceţi, că e un amărât de micropenis, dar… nu asta e REALITATEA?

normal

3 comentarii

septembrie 7, 2013 · 10:15

Nu sunt sclavul nimanui (sa va iasa asta din cap!)

m-am razgandit total. sunt luat de imbecil si nu-mi convine deloc.
prefer sa fiu luat de orice altceva…
renunt TOTAL la aceasta colaborare, cu TracusArte.
se pare ca domnul Perta n-a inteles cat de mult conteaza italicele, sau orice alt semn e pus aiurea in cartea aia. nu am asteptat atatia ani… ca sa ma fac de cacao acum.

sunt PESTE 1000 de semne aiurea, sunt distruse TOATE prozele!
un copil de clasa a V-a e deranjat de halul in care arata.
daca nu sunt scoase IMEDIAT din orice circulatie, de la orice librarie… SI DISTRUSE… ma vad nevoit sa va fac reclamatie… oriunde stiu eu mai bine.
nu ne mai intelegem ABSOLUT DELOC.
nu accept NICI UN ALT COMPROMIS.
n-am innebunit… pur si simplu sunt dezgustat ca mi-ati propus la telefon sa dam drumul la carte asa cum e ea.
asa cum e ea… NU E CARTEA MEA!!!

si nu va face deloc cinste… sa ziceti ca aia e o carte. ce-ar insemna ca un producator de masini sa scoata un produs cu peste 1000 de defecte? pai n-ar avea peste 1000 de motive sa crape cel care ar utiliza asa ceva?
pana acum am tacut.. am zis ca e ok… ca ii sunt dator lui Catalin.
imi pare rau.. nu ii sunt ATAT de dator incat sa ma las ingropat de viu!
am si eu prieteni, dar n-am cerut nimanui sa ma publice. nu m-am milogit, nu am platit asa cum au facut-o atatia altii (si nici n-o sa platesc vreodata, pentru ca-s pornit in privinta asta) am asteptat sa merit. si merit ceva atentie in domeniul asta, sunt perfect constient de asta. si sunt si altii.
insa consider ca ce mi-ati facut dumneavoastra… NU MERIT.
asa ca domnule Perta… te poti supara oricat doresti… am terminat colaborarea cu dumneata si nu mai vreau decat o dovada ca ati distrus toate exemplarele scoase cu numele meu!

o pot astepta si o luna de zile.
mai rau ca mie… nu are cui sa-i para.

da’ nu putem colabora cand MA MINTITI!

Un comentariu

Filed under Science Fiction

Topiţi după ce am fost Suspendaţi într-o rază de soare

De mine aţi scăpat – din păcate – deşi Suspendaţi într-o rază de soare era ieri pe raft…  ea va fi retrasă şi trimisă la topitorie întrucât tehnoredactarea a lăsat de dorit şi toată lumea a suferit… arsuri grave. Prin urmare n-o voi mai lansa sâmbătă, la Bookfest, ci la o dată cu care vă voi bântui cu mare placere… altădată. Tehnologia de care ne bucuram zilele astea vă împiedică să observaţi literele mânjite de lacrimile mele sincere.😦 Sunt trist, da’ încă n-am murit, prin urmare nu mi-am spus ultimul cuvânt… aşa că vă urez distracţie plăcută mâine… şi în fiecare zi a vieţii dumneavoastră!

http://assassincg.files.wordpress.com/2013/05/bookfest2013-048.jpg?w=1000&h=

Lasă un comentariu

Filed under Resturi, Science Fiction

Bookfest 2013 – sambata 1 iunie – ora 13 – Editura TracusArte

debut

Prefaţă
Ben Ami, corsarul ficţiunii  speculative româneşti
Cunoscut mai mult în mediul electronic pentru comentariile sale necruţătoare – cu atât mai necruţătoare cu cât foarte rar au fost făcute fără substanţă – decât pentru producţia proprie de text, şi debutat în tipar în revista Lumi Virtuale, în 2004, Ben Ami este o prezenţă constantă şi extrem de originală în ficţiunea speculativă românească de după 1990.
Constanţa şi originalitatea lui Ben Ami merg mână în mână, activismul lui electronic a fost interpretat de multe ori ca distructiv, iar argumentele „de construcţie” pe care a încercat să le aducă au fost constant îngropate de reacţiile la o oarecare spusă precedentă.
Volumul de faţă, Suspendaţi într-o rază de soare, pune punct într-un fel querrelei interminabile, prezentând un crez artistic, zic eu, autentic şi, mai ales, de neînscris în vreo şcoală, modă sau grupare.
Există o frumuseţe aparte în poveştile solitarilor, întocmai cum există o fascinaţie în a vedea pe mare, în depărtare, fluturând pe catarg un steag negru cu craniu şi oase încrucişate. Este o intensitate sălbatică, în care nu mai se află ambiguităţi şi monotonii, ceva definitiv urmând clar să se întâmple.
Iată de ce cred, împotriva tuturor calculelor de politică literară sau de fandom, că şapte povestiri de Ben Ami trebuie să vadă lumina tiparului acum. Deşi textul dat spre selectare a fost mai bogat, ne-am oprit la şapte titluri, fiecare cu caracteristicile sale de conţinut şi de sub-curent bine definite şi bine redate de către autor. Întregul rezultat dă crezul artistic al lui Ben Ami, fără a fi tot ce ar putea da acest crez artistic.
Ficţiunea speculativă românească are în Ben Ami un autor capabil de hard science, de fantasy¸ de steampunk şi aş putea să scriu et caetera. Din fericire pentru modelul de interpretare ales, „corsarul”, oricât de bine scrise sunt prozele scurte ale lui Ben Ami, la rîndul lor ele suferă de singularitate. E ca şi cum autorul-corsar a vrut să îşi demonstreze că poate prăda şi în hard science, şi în fantasy, şi în steam-punk, lăsând alte nave ficţionale de acelaşi tip şi tonaj să navigheze în linişte pe mările imaginarului.
Şi ce dacă? Cu atât mai preţioase sunt capturile făcute de cititor la lectura acestei cărţi! Căci este uşor să cazi în repetiţie, modă şi manierism într-o nişă literară care ar avea, într-o lume normală, caracteristicile literaturii de masă. Ben Ami cu Suspendaţi într-o rază de soare se află aici pentru cititorii de elită.

4 comentarii

Filed under Science Fiction

MJB – mic jurnal de biotehnologie – 29 mai 2013

e bine sa mai arunci un ochi pe la altii din vreme in vreme, si nu atat cat sa stai conectat ca sa te bagi mai apoi in seama cu prietenii, ci pentru ca ai terminat o facultate de profil, vrei sa stii pe ce lume traiesti… si – cum spune romanul – „nu se stie”, candva poate ai nevoie de o idee si linkurile pe care mai intri odata la o saptamana, sa zicem, iti refac o legatura cu alta idee, pe care ai avut-o dintotdeauna, si cu care o sa incepi sa faci bani, sau o sa te faci mai destept, sau o sa te salvezi de la o moarte iminenta… articolele astea sunt scrise de catre cei care duc umanitatea dincolo de ceea ce stim astazi (asta daca intradevar stim!)

suedezi – tigari – artrita reumatoida http://arthritis-research.com/content/15/2/R56

o noua revista http://www.biomedcentral.com/biome

grapefruit folosit si altfel http://www.genengnews.com/gen-news-highlights/better-drug-delivery-look-to-the-breakfast-table-scientists-say/81248397/

cu ce contracte de cercetare se joaca unii http://www.genengnews.com/gen-news-highlights/cempra-wins-58m-barda-contract/81248409/

vesti pentru schizofrenici http://www.genengnews.com/gen-news-highlights/gene-study-schizophrenia-not-a-single-disease/81248410/

aici deja e un scandal intreg🙂 http://www.biomedcentral.com/biome/eating-processed-meat-sabine-rohrmann-discusses-its-association-with-an-increased-risk-of-premature-death/

Lasă un comentariu

Filed under Tehnologie