Borderline

Voiau să demonstreze profesoarei că ei doi sunt cea mai bună echipă de piticoţi care strânge ciuperci de pădure. Tania tocmai găsise două mari şi frumoase când auzi chiuitul lui Andrew. Băiatul o chemă să-i arate cele două păpuşi mari pe care le găsise acoperite cu frunze în preajma unei gropi mari care fumega. Fetiţa sosi în fugă şi ochii îi prinseră a străluci mai tare decât materialul cu care erau îmbracate păpuşile.

– Putem să le luăm acasă? Şi zicând asta trase de papuşa mai mică. E grea, observă ea!

– Ştiu, zise baiatul, am încercat să ridic păpuşa mare. Probabil că-s umplute cu pietre. Hai să plecăm, mă ustură ochii de la fum.

– Nu spunem nimănui ce-am găsit, rămâne secretul nostru, da Andrew? Hai să le acoperim bine cu frunze. Venim să le luăm după ce împlinim măcar şase ani. Mama zice că trebuie să mănânc carne ca să cresc mare şi să am picioare lungi ca ale ei.

– Ştiu, şi tata cand bea râde de mine când îi zic mereu că mâine o să fiu mai forţos şi o să-l pun la skandenberg, dar ştiu că într-o mâine o să pot, deşi nu cred că la şase ani, poate la şapte, zâmbi el. Hai să ne întoarcem, tu câte ciuperci ai găsit? Eu doar şase.

– Sunt cinci, Andrew, uite! una, două, trei, patru, cinci. Ţi-am spus de atâtea ori că după patru vine cinci, nu şase.

Băiatul numără în gând şi apoi privi în coşul fetei.

– Deci tu ai numai şapte?

– Da, şi în total avem… de două ori şase, hotărâ ea. Uite că mai pun una de la mine la tine. Hai să mergem să nu plece fără noi.

Seara, părinţii copiilor au început să se îngrijoreze când atât Andrew, cât şi Tania, au făcut febră mare şi au fost nevoiţi să-i ducă la spital.

– Am făcut câteva investigaţii, şi nu e de la ciuperci, dar vor rămâne peste noapte la noi, ca să fim siguri că nu se vor ivi complicaţii, le spuse doctorul Alan celor două mame îngrijorate. Apoi, când le ghici încordarea, adăugă: copiii înregistraţi ca având o dezvoltare psihică uşor întârziată, în cazul lor mai rar întâlnit, cel al personalităţii de frontieră, sau borderline, făcu o pauză, pot să vă mărturisesc că nu am cunoştinţă că ar avea vreo sensibilitate la boli – diferită de cea a copiilor normali. Le urmări pe femei cum se detensionează şi plusă: În caz că doriţi să rămâneţi cu ei peste noapte vă rog să luaţi loc în salonul de aşteptare. Aveţi cafea şi cornuri în automate şi un telefon de la care mă puteţi deranja la orice oră. Mulţumit că şi-a câştigat încrederea lor, le lăsă singure, îndepărtându-se uşor, cu spatele.

– Să sperăm că are dreptate, zise mama Taniei.

– Sunt copiii noştrii, se îmbolnăvesc şi-şi revin la fel de repede ca toţi ceilalţi copii, fu de acord şi mama băiatului.

Săptămâna următoare, la şcoală, profesorul de sport îl întrebă pe Andrew de ce păstrează pe el treningul şi nu se dezbracă la şort, iar acesta, în timp ce alerga încă o tură de încălzire pe stadion, îi răspunse că nu are un echilibru termic destul de bun decât dincolo de frontieră.

– Gâgâlicile astea, îi innebuneşte în cap Discovery Science! hotărâ el, apoi îşi văzu mai departe de treabă, convins fiind că replica puştiului nu merita trecută în raport la rubrica „progrese”.

După încă o săptămână grijile celor două mame aproape că se stinseră. Iar atunci când tatăl Taniei invită familia lui Andrew la aniversarea lui, împreună cu alte patru familii, ale căror progenituri ceva mai educate nu-şi băteau joc de uşorul handicap al celor doi, toate lucrurile păreau reintrate pe făgaşul normal. Aşa că nimeni nu observă pe moment că cei doi copii dispărură de pe peluza din faţa casei. Şi poate că lipsa lor n-ar fi fost remarcată dacă mama lui Andrew n-ar fi întâlnit privirea mamei fetei. Aproape în acelaşi moment femeile se îngrijorară şi se înţeleseră din priviri să nu-şi mai păzească soţii de… băutură.

Puştii nu ieşiseră din curtea imensă, nu erau la piscină, şi nici în labirintul floral din seră, mai rămânea podul şi subsolul. Femeile coborâră tiptil în subsol şi ascultară în semiintunericul traversat de fuioare de lumină, de la gemuleţele mici de-o palmă care dădeau în spatele casei.

– Va trebui să accelerăm dincolo de patruzeci de mii de kilometri la oră pentru a trece de frontiera forţei de gravitaţie şi nu cred că-s destul de puternic pentru a apăsa maneta. Şi Andrew lăsă privirea în pământ. Nu-s destul de puternic să fac mai nimic, încă, şopti copilul.

– Fidelitatea ta forţată este un fruct amar pentru amândoi, murmură copila.

– Nu-mi mai aminti, te rog!

– Dar ne putem ajuta unul pe altul, vom trece linia împreună, şi ochii Taniei începură a străluci!

Mamele pitulate în întuneric nu puteau auzi, dar prinseră a se îmbujora la faţă când văzură că fetiţa îşi daduse chiloţeii jos şi se lăsa pleznită uşor peste funduleţ de nuieluşa din mâna băiatului. Mama Taniei o prinse de umăr pe mama băiatului şi o trase uşurel înspre ieşire.

– Sunt doar nişte copii, să nu-i speriem, spuse ea, uşor stânjenită.

– Da, poate că sunt doi copii normali până la urmă, întări în şoaptă mama lui Andrew.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Science Fiction

2 răspunsuri la „Borderline

  1. Pingback: Frontiere | de SF-ătarea

  2. sta mai bine la mine pe blog decat in alta parte. macar aici pot explica pe indelete si fara sa ma enervez ce naiba am vrut sa scriu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s